Există multe tipuri de leagăne: bărcile pe apele domoale, carele încărcate pe drumuri drepte, leagănele imense din parcurile de distracții, firul ierbii legănând în vânt gâzele minuscule. În organismul uman osicioarele urechii medii se leagănă în funcție de vibrațiile timpanului și transmit sunetul în urechea internă. Greutățile pendulelor se leagănă pentru a permite măsurarea precisă a timpului.

La teatrul de comedie o actriță cu părul strălucitor era ridicată de mașiniști pe un leagăn decorat cu înflorituri. Mă uimea ridicolul situației, accentuat de context. Nu îmi mai amintesc titlul piesei sau numele actriței. Eram tânără și plângeam și eu ușor când o auzeam cântecul „pe sub flori mă legănam”. Am mers și la piesa „Doi pe un balansoar”. Leagănul pentru mine însemna atunci mai mult decât parodierea vieții de cuplu sau a naivității tinerilor îndrăgostiți. Atât de mult credeam în vise, încât ignoram că trapeziștii execută salturi mortale numai cu plasă. Vă amintiți poate celebrul tablou „Leagănul” al lui Fragonard, expresie a frivolității și moravurilor laxe. În definitiv leagănul nu poate inspira seriozitate. Poate doar versurile „Ce te legeni” ale lui Eminescu aduc în prim plan celălalt sens al verbului, cu accent pe flexibilitate și adaptare în fața schimbărilor. Acum câțiva ani o prietenă era însărcinată și am mers împreună în parc. Ea s-a legănat atunci în leagănele pentru copii, cu gândul poate la viitor. Și-a legănat copilul nenăscut într-un gest de tandrețe suplimentar față de sine însăși. Fiindcă oricum fătul trăiește în pântecul mamei o continuă legănare, resimțind prin lichidul amniotic mișcările mamei într-un mod atenuat. Pământul însuși se leagănă ca globurile din pomul de Crăciun atunci când un copil e fericit. Când eram mică aveam un leagăn dintr-o scândură prinsă în hurduzău gros de nucul din curte. Mă roteam și mă legănam în el până răsăreau stelele.

În lupta uneori crudă pentru supraviețuire gâzele amăgite se leagănă în pânza de păianjen din care arar pot să scape. Legănarea însăși anesteziază parțial și temporar simțurile, creează o stare amăgitoare de confort. Copiii autiști execută mișcări de legănare periodice, ca un fel de surogat pentru interacțiunea deficitară cu mediul și lipsa unei comunicări adecvate în particular. Viața lor poate prezenta mai multe stereotipii, ei nu se pot desprinde întrutotul de pântecul mamei pentru o viață autonomă adaptată. Copiii în general au nevoie de contact direct și de iubire, ei nu pot crește numai cu piper și violență, precum copilul ducesei din Alice în țara minunilor. Fetițele, adoptând prin enculturație rolul feminin, își leagănă păpușile în joacă. Cântecul vine adesea să acompanieze legănarea, ca și cum ar fi nevoie de o dublare a efectului hipnotic sau liniștitor. În istoria muzicii sunt celebre cântece de leagăn precum cele ale lui Brahms, Chopin, Ravel, Gershwin.

Însă cel dintâi leagăn care rămâne în amintirea creștinătății este ieslea în care s-a născut Isus. Acest leagăn sfânt nu se mișcă, dar este inundat de lumină, se leagănă odată cu pământul. Nenumărate picturi ale nativității sugerează un fel de culcuș pentru pruncul sfânt, care, chiar dacă nu se leagănă, este în sine un loc protejat, unde se cuibăresc iubirea și adorația. Eu mi-L imaginez pe Isus legănat de stelele nopții, protejat de vânt și ploaie prin forța nimbului său sfânt și a iubirii necondiționate a lumii întregi. Prin El, pruncul sfânt, lumea începe mereu, ritualic, o nouă legănare a vieții de milenii încoace.