poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-01-16 | |
Exceptând inepuizabilele resorturi de interpretare pe care poezia lui George Bacovia le oferă la fiecare lectură, aceasta se mai remarcă și printr-o profundă problematizare a raporturilor spațio-temporale care construiesc ”contextul” propice consumării stărilor existențiale. Călătorind prin lumea poetului, prezentul demers își propune inventarierea principalelor ipostaze care au ”interacționat” cu mecanismul creator bacovian cât și evidențierea repercusiunilor generate de aceste schimburi ”energetice” între teluric (materie) și spirit.
Este spațiul cel care creează atmosfera specifică versurilor visătorului din Bacău sau entitatea poetică este cea care dictează și modifică lumea ? Parcurgând câteva detalii ale biografiei poetului se poate releva un aspect interesant – spre deosebire de marii călători ai veacului romantic (Vasile Alecsandri, M. Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Ioan Heliade Rădulescu), poetul originar din Bacău nu a interacționat în decursul celor aproape opt decenii de viață cu prea multe orizonturi. Situația materială(deseori șubredă), starea de sănătate precară sau ”boala secolului” pe care Bacovia o resimțea cu putere săpând în sensibila sa personalitate au reprezentat principalele motive care explică lipsa experiențelor de călătorie în cazul scriitorului. Pe de altă parte, nu se poate afirma cu siguranță nici faptul că autorul ”Plumbului” ar fi fost un iubitor al drumurilor prea lungi (întrucât îl oboseau). În plus, despărțirea de locurile natale era resimțită de fiecare dată foarte intens astfel încât,cel puțin în perioada devenirii sale, acesta evita îndepărtarea de locurile cunoscute. De altfel, între conștiința artistică și orașul natal a existat o simbioză atât de puternică încât merită a fi amintite celebrul pasaj compus cu ocazia ultimei vizite ”acasă” Când am plecat din Bacău, grădina orașului plângea cu lacrimi de ploaie, De-atunci am știut că Plecat-am fost Plecat voi fi mereu și mărturisirea oferită într-un interviu acordat în 1929 lui Ion Valerian M-am născut în orașul Bacău, unde, exceptând anii de studii universitare, am trăit mai tot timpul. Nu țin minte să fi avut intenția de a mă stabili în alt oraș, și mai ales în capitală, al cărei tumult m-a îngrozit întotdeauna, deși am stat o parte din vreme acolo . Aici m-am simțit la mine acasă. După cum vezi, mi-am păstrat locuința moștenită de la părinți și nu este un palat, dar pentru mine reprezintă singurul bun pe care-l posed. Am și o grădină destul de mare, unde mă pot plimba în orele libere, ca să nu fiu nevoit să stau toată ziua la club sau la cafenea. De acest oraș, de această casă, îmi sunt legate toate amintirile mele din copilărie, ca și din viața adultă. relevante în acest sens. Itinerariile parcurse de Bacovia se rezumau la rutele Bacău-Iași-București, la câteva excursii pe Valea Prahovei ori în zona litoralului; poetul a privit,filtrat și modelat realitatea în cea mai mare parte a existenței de pe fereastra modestei sale locuințe Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Subsumând, e curios cum forța creatoare a reușit să supraliciteze valențele unor spații relativ restrânse, astfel încât substanța rezultată să poată fi ridicată la stadiul de notă dominantă, nu doar a unei atmosfere locale, ci și a unei sensibilități a epocii, care până la Bacovia și chiar și după el nu își va mai afla o concretizare la fel de autentică și de fidelă. În ceea ce privește receptarea critică a atmosferei bacoviene se remarcă încercarea de explicare a resorturilor acesteia prin fixarea surselor de ”hrană poetică” în aria unor repere limitate. De pildă, Eugen Lovinescu reduce coordonatele creației la un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie terne, cu grădina publică răvășită Șerban Cioculescu redresează într-o anumită măsură această tendință prin opinia manifestată cu privire la problematica în cauză Bacovia e socotit îndeobște ca poetul deznădejdilor provinciale; și e drept— cadrul târgului de sărăcie, cu grădina publică, abator, cazarmă, panoramă, cafenea, cinematograf, e ușor identificabil. Cu toate astea, a-l înțărcui în zările strâmte ale Bacăului său, căruia poetul i-a adoptat numele, învederează scurtime de vedere. Ca la toți adevărații poeți, realitatea e depășită și ridicată la semnificații generale. Pornind de la această observație, se vor radiografia în continuare câteva ipostaze spațiale dominante în vederea relevării procesului de transformare a materiei de la stadiul formei obiective universale la cel de idee poetică expresivă și profund originală. În acest sens, versurile și proza lui Bacovia evocă în primul rând o imagine unică a orașului-târg, privit mai ales de la periferie Trec corbii – Poetului Tradem Și curg pe-nnoptat Pe-un târg înghețat Se duc pe pustii . Atmosfera de ”înghețare” a existenței este potențată în celebra strofă din poezia Rar, unde locul care ar fi trebuit să adăpostească povești, veselie, viață mai ales este lipsit de orice urmă de vitalitate Singur, singur, singur Într-un han departe Doarme și hangiul străzile-s deșarte Singur, singur, singur . Ieșind din han, prin ochii poetului se va putea vedea în târg o fată tristă care a murit Ș-au dus-o pe ploaie, Ș-au îngropat-o . În altă ipostază, orașul este locul de intersecție al evenimentelor din trecut ale căror ecouri sunt ancorate și resimțite în prezentul rememorării cu o intensitate puternică ca și cum timpul nu ar reprezenta decât o paranteză suprimabilă, o virgulă între diferite etape de existență Răsună din margini de târg Un dangăt puternic de armă; E toamnă…metalic s-aud gorniștii, în fund, la cazarmă S-aude și-un clopot de școală, e vânt, și-i pustiu, dimineața Hârtii și cu frunze, de-a valma, Fac roate-n vârteje, pe-o piață. Se uită-n zări catedrala, Cu turnu-i sever și trufaș; Grădina orașului plânge, Ș-aruncă frunzișu-n oraș. Mai mult decât atât, pare că singura prezență vie din oraș este doar cea a poetului. Personajele sale, toată recuzita de obiecte, fenomene și stări descrise ating în pofida evidentei lor materialități un grad înalt de ”inexistență” Așa O tristețe A intrat În târg De dimineață Plouând. Și ciori Cârâind. De-abia Se poate citi Un jurnal. Parcă, - De-a sta acasă… …Și,cum era În zilele noastre… ; O pasăre cade-n oraș, ca o tristețe mai mult Această impresie a suprimării realului prin însăși valorificarea lui atinge o potențialitate aproape de limita suportabilității în poezia Pălind Sunt solitarul pustiilor piețe Cu tristele becuri cu pală lumină - Când sună arama în noaptea deplină Sunt solitarul pustiilor piețe. Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra Ce sperie câinii pribegi prin canale; Sub tristele becuri cu razele pale, Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra. Sunt solitarul pustiilor piețe Cu jocuri de umbră ce dau nebunie; Pălind în tăcere și-n paralizie, - Sunt solitarul pustiilor piețe... Poetul mizează pe o supralicitare intensă a prezenței eului liric până la gradul topirii acestuia în decor; deși se remarcă multiple mărci ale subiectivității (sunt,solitarul, mi-,) este posibil ca în momentul de intensă expunere și consumare a sentimentului solitudinii și a neputinței de relaționare, eul liric să privească întreg spectacolul din afara tuturor acestor ”drame”, complinind astfel valența ironică reperabilă în substanța versurilor. Nu în ultimul rând, orașul reprezintă la Bacovia exponentul diferențierii față de mersul obișnuit al lucrurilor. Modul în care este acesta reflectat evocă sentimentul rupturii între societate și poet. Oamenii (în special clasa burgheză) omit moartea din ei, trăiesc nepăsători la oboseala veacului, par incapabili a valoriza amorul, prețuiesc lucruri efemere și trăiesc mecanic, programat. Iubita este invitată și chiar integrată în spectacolul macabru al pierderii umanității de către om Sunt câțiva morți în oraș iubito Chiar pentru asta am venit să-ți spun Pe catafalc,de căldură-n oraș Încet cadavrele se descompun. Cei vii se mișcă și ei descompuși Cu lutul de căldură asudat E miros de cadavre iubito Și azi chiar sânul tău e mai lăsat Toarnă pe covoare parfume tari Adu roze pe tine să le pun Sunt câțiva morți în oraș iubito Și-ncet,cadavrele se descompun. Care este deci, locul și rolul poetului în universul urban aflat în perpetuă degradare ? Dacă parcul, mahalaua, zidurile, străzile sunt locuri cuprinse de corupție, atunci refugiul trebuie să fie în pivnița adâncă, metaforă a poeziei, Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni Ascuns în pivnița adâncă, fără a spune un cuvânt Singur să fumez acolo neștiut de nimeni Altfel, e greu pe pământ..[...] Pe stradă urle viața, și moartea și plângă poeții poema lor vană.... Și dacă din fața morții nu se poate sustrage, poetul găsește soluția pentru vindecarea maladiei sociale prin absorbția și evidențierea în arta sa poetică a tot ceea ce reperează a fi malign în planul realului. Dar acest lucru nu se poate realiza fără directa implicare ( fie și sub forma ”pierderii”) a poetului în mersul intim al lumii și societății din care face parte și pe care o și depășește. Singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni Altfel, e greu pe pământ… O situație privilegiată o ocupă în lirica bacoviană poezia Amurg, poate cea mai reprezentativă creație din punctul de vedere al dizolvării reperelor spațiale, care nu mai pot fi înțelese decât în ipostaza de pretext extrinsec arderii interioare. Trebuie menționat că ”nașterea” acestei poezii a avut loc în condiții speciale. Pe când avea 14 ani, Bacovia descoperă farmecul discuțiilor pe care le purta cu paracliserul bisericii Precista, unde începe să vină cu o frecvență din ce în ce mai ridicată. Profitând într-o seară de toamnă de neatenția celui care îngrijea biserica, poetul rămâne închis în turla clădirii o noapte întreagă, iar timpul petrecut cu această ocazie îi oferă bazele pentru scrierea din 1899 . Amurg de toamnă violet... Doi plopi, în fund, apar în siluete: Apostoli în odăjdii violete - Orașul tot e violet. Amurg de toamnă violet... Pe drum e-o lume leneșă, cochetă; Mulțimea toată pare violetă, Orașul tot e violet... Amurg de toamnă violet... Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; Străbunii trec în pâlcuri violete, Orașul tot e violet. Violetul atacă materia până la extincția acesteia. S-ar putea chiar face abstracție de oraș întrucât tot decorul stă sub dominația culorii. Orașul, înțeles ca entitate materială, localizabilă se resemantizează, se contopește cu violetul – mobil al rememorării și își pierde caracteristica de nucleu social și economic devenind astfel gazdă ”eligibilă” pentru desfășurarea expoziției retrospective. În acest sens, precum afirma Nichita Stănescu referindu-se la modul în care poetul se confruntă cu problemele existențiale și le învinge prin însăși contextualizarea lor Bacovia învinge moartea tocmai pentru că o atacă,conjugă în poezia lui până la epuizare […] e același lucru ca atunci când pentru a scăpa de o durere, cel mai bun lucru este să o consumi , tot astfel se poate explica excesul cromatic menit să anihileze spațiul – practic prin exagerarea,consumul obsesiei cromatice orizontul este anulat cu propriile sale resorturi. Așadar, investigând câteva ipostazieri ale spațiului și orașului în lirica bacoviană s-a putut reliefa că aceste două coordonate nu sunt tratate doar din perspectiva lor de suprafață, de altfel limitată, ci pornind de la acestea poetul reușește să le confere un nou statut, prin absorbția și filtrarea lor în fluxul creator, dăruindu-le prin finalitatea acestui proces valențe de exponenți ai unei lumi dincolo de lumea perceptibilă. Bibliografie utilizată – 1. Bacovia, George – ”Plumb” , Editura Litera Internațional, București, 2001. 2. Lovinescu, Eugen Nervi de primăvară, în Istoria literaturii române contemporane, II, Evoluția poeziei lirice, București, Editura Ancora, 1928. 3. Cioculescu, Șerban - G. Bacovia: Poezii, în „Adevărul“, 48, nr. 15. 429, 28 apr. 1934. 4. Stănescu,Nichita Bacovia, în Fiziologia poeziei , Editura Eminescu, București, 1990, p. 242—243. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate