Volumul "Ultima carte despre întuneric", publicat în 2012 de editura Ortoepia din Deva, este semnat de Bianca Dan, o autoare care foloseşte un ton dur, percutant. Ovidiu Vasilescu menţionează în generoasa prefaţă că a citit această carte cu aceeaşi religiozitate cu care i-a citit pe Georg Trakl şi Edgar Allan Poe.
Nota introductivă a autoarei o găsim, oarecum, nefolositoare ("Şi întunericul din noi visează", pag. 11), un poet nefiind obligat să-şi explice intenţiile şi nici să deconspire tainele creaţiei sale. Poezia vorbeşte de la sine, nu este problema poetului cine reuşeşte sau nu să înţeleagă mesajul liric.
Încă de la începutul volumului suntem martorii unui jurnal personal cu tristeţi şi angoase provocate de lipsa unui personaj despre care autoarea spune, fără a practica lamentaţia: „aş bea otravă / doar să te văd că respiri” (pag. 13). Ostentativ, folosind bisturiul talentului său („poezia se simte ca lama unui bisturiu pe corzile vocale”, pag. 59), aceasta taie cu poftă din carnea vie a întunericului şi extrage otrava unor versuri care par, uneori, cinematografice. Un pic de horror, un pic de Frankenstein (pag. 24), un pic de răzbunare şi sadism într-un univers poetic ca o „orgie apocaliptică din care se vor naşte tsunami” (pag. 79). Autoarea spune clar: "am vrut să scriu ceva hard / dar mi s-au aburit ochelarii /... / unica tortură pe care mi-o permit eşti tu" (pag. 26). O dedublare întunecată a personalităţii cu scopul de a tortura realitatea şi, în acelaşi timp, de a suporta tortura realităţii, acceptând consecinţele nefaste ale unor fapte şi alegeri care dor, dar care nu subjugă. Se transformă pur şi simplu în artă.
Ce îi lipseşte Biancăi Dan, dacă am vrea să ne inspirăm pozitiv din versurile sale? Poate explozia dragostei, acea trambulină de la întuneric la strălucire, de la agonie la extaz, de la păcate originare (pag. 78) la mântuire. În expozeul ei despre întuneric, autoarea pare a fi descumpănită de "arta privitului in gol" (pag. 34), unde "iubirea e rezultatul incert al unei posibile ecuaţii", nimic mai mult. Nu se întrevede speranţa, până şi îngerii, la care ar trebui să se roage, sunt doar "cai de povară" (pag. 35). Însă poezia, chiar şi în acest stadiu pesimist, obsesiv, are rolul ei. Face din suferinţă şi despărţire nişte stări (concepte) mai tolerabile. „Închipuie-ţi o lume în care nu se scriu poezii” (pag. 36), ne avertizează poeta care subzistă ca o „cenuşă în urna îmbrăţişării”, din pricina unui personaj pe care nu-l mai iubeşte (pag. 38), ea iubind doar „psihoza care îmbracă diverse forme” (pag. 41), „asistând la funeraliile propriilor cuvinte” (pag. 44).
Şi ce mai rămâne dintr-o fiinţă răvăşită de amintirea iubirii, după „singurul deşert pe care-l traversează spre Mecca”? (pag. 50). Doar o „fată de paie” (pag. 56), mama ei culegându-i „toate frunzele din păr, tot ce-a rămas după furtună”. Poeta se întoarce în inima mamei sale, „ca-ntr-un lan de porumb din care au zburat toate păsările”. Frumoasă şi sensibilă întoarcerea la copilărie şi valorile familiale, chiar dacă iubirea a lăsat un gol „ca un ecou în groapa Marianelor” (pag. 89) sau „ca un sarcofag în care vieţuieşte noaptea” (pag. 68), un sarcofag plin de „unelte de scris” (pag. 73).
Nici moartea nu lipseşte din acest volum, îmbrăcând diferite nuanţe şi personificări, definiţiile despre ea având, deseori, valori aforistice. Este invitată la un „blind-date”, fiind „jumătatea mea” (pag. 19). Este „un interludiu universal / o pistă de unde ne luăm zborul / involuntar” (pag. 37) sau „o mixtură ieftină pe care o bei / atunci când vrei să te vindeci de dragoste” (pag. 63). „Are un limbaj bifurcat” (pag. 81), devine „o rutină” (pag. 92) sau „o incizie / făcută pe întuneric de un călugăr orb” (pag. 42) şi „mă ajută să trec strada / într-un desen animat pentru oameni de paie” (pag. 74). O moarte care, chiar dacă „mă acuză de plagiat” (pag. 75), „o exersez zi de zi” (pag. 96) ca pe un „fluviu risipit în albia trupului” (pag. 103).
La sfârşitul volumului, autoarea grupează 15 poeme în proză despre întuneric, mai ample, mai meditative, amintindu-ne de pesimismul lui Cioran şi Nietzsche sau de cugetările Anei Blandiana. „Privesc”, „sunt” şi „eşti” sunt epicentrele cutremurului sentimental din primele trei poeme, cutremur care o transformă pe poetă într-un profund filozof, fenomen rar întâlnit în lirica feminină contemporană, unde se mizează mai mult pe natură şi eros. Chiar dacă femeia care iubeşte „suferă de un deficit de atenţie, care se manifestă atunci când plouă prea încet sau ori de câte ori vibraţiile tale ajung să-mi dărâme pereţii, ”, chiar dacă „a îmbătrânit şi dragostea, uitată în coşul cu rufe murdare” (pag.109), poeta nu suferă de acelaşi trist tratament din partea celor care preţuiesc cu adevărat arta şi valorile umane. Entuziasmul lui Ovidiu Vasilescu din prefaţă şi îndemnul lui „Ionuţ Copil” din postfaţă sunt pe deplin justificate: „Scrie Bianca Dan, scrie, că scrii bine.”