Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei și antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură și civilizație, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate. (Autorul unei „Istorii a culturii și civilizației” – Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură și civilizație se cunosc nu mai puțin de 180 de definiții (după C. Kluckhohn și A. L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela și a reține caracteristicile esențiale – și utile – ale acestor concepte dihotomice. Și chiar dacă putea face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă de fiecare dată definițiile conceptelor au servit scopurilor și viziunilor integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar și pe parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale cuvintelor cultură și civilizație și – mai mult decât atât - definirea unor noi sensuri.

Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaștere în sensul la singular de îmbogățire a spiritului. (Este încă foarte cunoscută și utilizată sintagma om de cultură ce desemnează un om preocupat de valorile și nevoile spirituale și intelectuale). După ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai precis în 1756) cuvântul civilizație – de asemenea într-un sens la singular (drept standard de evaluare a societăților după gradul de stabilitate, educație și urbanizare), dar și într-unul pluralist (acela de arie culturală) – toți filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor considera cultura o subdiviziune a civilizației, ajungându-se – în extremis – la o identificare totală a culturii cu civilizația (dicționarul enciclopedic „Quillet” din 1938 definește conceptul de civilizație ca „sinonim cultură”).

Mult mai riguroși și mai dogmatici, autorii germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează și așează fie pe același nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se influențează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare și de împlinire. Astfel civilizația va desemna achizițiile materiale ale unei societăți, progresul tehnicilor și instituțiilor ei, pe când cultura unei societăți va însemna ansamblul creațiilor sale spirituale și ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu Drimba va da o definiție exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta distincție și inter-relație dintre cultură și civilizație – clasică în Germania – va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului, unde termenul Kultur desemnează ansamblul și manifestările unei societăți considerate în desfășurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma sclerozată pe care aceeași cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizației Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation)

Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul istoric – civilizația înțeleasă ca o istorie a unei culturi superioare – și celălalt etnologic – civilizația și/sau cultura desemnând un ansamblu de trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară: limba, instituții, obiceiuri, tehnici, credințe, moduri de gândire –, sub influența lui Tonybee (și a scolii antropologice americane – s-a răspândit și un alt sens – un alt distinguo (cum îl numește Neagu Djuvara): civilizația ca cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura ar desemna acele societăți care au conștiința că se diferențiază de altele, indiferent de dimensiunea și durata ei in timp.
Deoarece – cum am mai spus – definițiile asociate culturii și civilizației au mai mult valoare instrumentală (depinzând de contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi încerca, în schimb, plecând de la aceste definiții, să elaborez altele noi, mai clare în contextul temei alese: aceea de declin și prăbușire a Occidentului. Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât și de una sociologică/etnologică/antropologică.

Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine și relaționare în contextul conștientizării apartenenței la un grup. Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât și de diferențiere externă față de alte culturi, iar produsul ei, obținut prin sublimare culturală – expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiași nevoi de comunicare pe sine și relaționare. (Cultura ca produs al culturii).

Căutând urmele culturii în orice grup uman coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale:
- criteriul de apartenență,
- identitatea pe care o oferă,
- comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se vedea si anexa 2
- ierarhia
- cosmogonia
- locația în care au se petrec interacțiunile culturale
- emblema
- simbolul/simbolurile
- codul vestimentar
- legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează și determină un comportament social (uneori chiar și ierarhia)

Având la îndemână aceste elemente de identificare a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii:

1. Există în cadrul civilizațiilor actuale (în special în cadrul civilizației occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera:
- cultura de tip etnic/național – de exemplu: Cultura românilor
- cultura de tip religios – de exemplu cultura creștin-ortodoxă
- cultura de tip corporatist sau instituțional (uneori transnațională cum ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaționale)
- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului național-liberal
- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani
- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua
- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu
- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane
- altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) – de exemplu: cultura homosexualilor

2. Un individ poate aparține uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi crează mai multe identități. Exemplu: un individ poate fi – în același timp! – român, creștin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soț și – de ce nu? – stelist. Nu este însă mai puțin adevărat că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ. Celelalte culturi în care este integrat – parțial – le denumesc culturi secundare.

Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este definita (și) prin comunicarea și prin ierarhia ce se stabilește între indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu doi sau mai mulți membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Și poate cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de apartenență – căsătoria civilă și cununia religioasă – ce stabilește o identitate clară: soț-soție, în teorie cu drepturi și responsabilități egale (este vorba totuși de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin material (casă, mașină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea reciprocă, grija fața de copil/copii, suportul dat părinților în vârstă) într-un spațiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există și o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima întâlnire, declarația de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă, primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care certifică aderarea la respectiva cultură (și la valorile ei).

Odată cu recunoașterea existenței tuturor culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizație, ne apar ca evidente fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atrași treptat de sistemul de valori și practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton și Herskovits 1936, p. 149 apud Șerbănescu, p. 276], șocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare” [Șerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparținând unei culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală – „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă și dorința de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie” [Șerbănescu, p. 279]” – , fenomene ce stau la baza oboselii (și – de ce nu? – a bolilor psihice) resimțite de către membrii acestor culturi. Valori diferite – uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei nu doar a unei anumite culturi – ci și a civilizației însăși. De aceea studiul prăbușirii civilizației occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie să includă și studiul acestor fenomene culturale corozive.

Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre același subiect.

(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării – să devină transnaționale și își câștigă din ce in ce mai mulți membri este cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare – denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – și reușesc – să spargă barierele născute de diferențele de naționalitate/etnie, dar și să îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu cultura familială de care aceștia aparțin. Ia naștere astfel un tip nou – blamat în general – prizonier al unui limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia șef-subaltern, ce se simte „ca acasă” în locul în care își desfășoară activitatea; un individ la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – și își identifică evoluția sa personală cu evoluția și câștigul companiei.)

Dacă cultura este o expresie a spiritului, a comunicării de sine și relaționării în cadrul unui grup, civilizația – într-un prim sens! – ar fi o expresie materială care susține existența culturii (vezi anexa 1). În principal putem asocia civilizația tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde nevoilor umane: transportul, construcțiile, comunicația, alimentația, etc.., și organizării instituționale – economia, administrația, legislația, politica, etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special cultura occidentală (sumă a culturilor din spațiul denumit Occident) putem concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o civilizație asemănătoare câtă vreme tehnologia și organizarea instituțională este o experiență mult mai impersonală decât cultura si mai ușor de însușit. „Cultura răspunde existenței umane întru mister și relevare, iar civilizația răspunde exigenței întru conservare și securitate” spune Oswald Spengler și putem îmbrățișa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale realității umane nu se succed una alteia – așa cum susține autorul – ci mai degrabă coexistă și se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit unde se termină cultura și unde începe civilizația, după cum este greu de stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul și unde începe utilul).

Acestui ansamblu provenit din inter-acțiunea culturii(lor) și a civilizației – definite mai sus – îi lipsește însă dimensiunea istorică, atât de necesara recunoașterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul, pot explica prezentul și pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o definiție pentru civilizație. Civilizația – într-un al doilea sens: sensul integrator – delimitează temporal și spațial perioada și respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizație. (Civilizația ca produs al unei civilizații). Nu este în cele din urmă decât o reinterpretare mai riguroasă a definiției propuse de către istoricul Neagu Djuvara – civilizația „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în spațiu și timp” și la acest înțeles al cuvântului fac referire când vorbesc despre prăbușirea civilizației occidentale…

Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut da o definiție exactă (susținută cu exemple de culturi) in cazul civilizației – în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiția pentru a delimita istoria și granițele acestor unități (culturii și civilizație) numite civilizații. Și cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste civilizații le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat și le-a diferențiat de celelalte.

Acceptăm (mai mult empiric) existența a 12 mari civilizații (Neagu Djuvara):
- civilizația egipteană
- civilizația babiloniană
- civilizația cretană
- civilizația elenică sau greco-romană
- civilizația bizantină
- civilizația arabă sau islamică
- civilizația indiană
- civilizația chineză sau extrem-orientală
- civilizațiile precolumbiene

Anexa 1 sursa: Istoria culturii și civilizației de Ovidiu Drimba

„Civilizația înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului (fizic și social), reușind să-l supună și să-l transforme, să-l organizeze și să i se integreze. Tot ceea ce aparține orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului și securității, înseamnă „civilizație”. În sfera ei, prin excelență de natură utilitara intră capitolele: alimentație, locuință, îmbrăcămintea (nu însă și podoabele), construcțiile publice și mijloacele de comunicație, tehnologia în general, activitățile economice și administrative, organizarea socială, politică, militară și juridică. De asemenea, educația și învățământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigentelor vieții practice.”

„Cultura: include în sfera ei atitudinile, actele și operele limitate – ca geneză, intenție, motivare și finalitate – domeniul spiritului și al intelectului. Opera, actul și omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale și intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicația misterului și plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relații practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către celalalt, ci a unei relații de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta în sfera culturii intră: datinile și obiceiurile, credințele și practicile religioase, ornamentele și divertismentele, operele de știință, filozofie, literatură și muzică, arhitectură, pictură, sculptură și artele decorative sau aplicate.”


„Conceptele de comunicare și cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacțiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeași cultură sau din culturi diferite își transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influențat de cultura căreia îi aparțin deopotrivă emițătorii și receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia”

Anexa 3 sursa: Civilizații și tipare istorice – Un studiu comparat al civilizațiilor de Neagu Djuvara

“În umbra civilizației majore, înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulți cu nespusă intensitate. Trebuie să aparții unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înțelege nesfârșita disperare a acelora care asistă neputincioși la dispariția inexorabilă a celor mai prețioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veștejește pentru a nu mai renaște, o mireasma incomparabilă se risipește pentru totdeauna. Există comori de înțelepciune și poezie în cele mai mici idiomuri, ca și în concepția despre lume a celui mai mic trib destinat dispariției. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna și pentru toți. În viața popoarelor, ca și în toată Creațiunea, ceea ce izbește cel mai mult și scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiați și aparțin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenității lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic și Peru? Și cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufașă, care de veacuri își întinde dominația asupra neamurilor și lucrurilor toate, nu va cădea și ea, odată, în toropeală și apatie?”

Bibliografie:
1. Civilizatii si tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara
3. Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington
4. Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba
7. Urmatorii 100 de ani – de George Friedman
8. Istoria lumii de Cyntia Stokes Brown
9. Declinul Occidentului de Oswald Spengler