La Geo Dumitrescu caracterul ironic, declamativ e mult mai pronunțat decât la ceilalți reprezentanți ai grupării. Portret se constituie într-o refacere parodică și autoironică a textelor de tip artă poetică. Regăsim aici o dorință de plasticizare a imaginii, tabloul este deformat intenționat, ieșind în evidență trăsăturile-șoc. Deicticele folosite, acum, aici dau tocmai această impresie de tablou în curs de desenare, de conturare: „Acum pictez un tablou mare –/ vreau să-mi fac un autoportret./ Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,/ aici, creierul – un aparat sacru și concret.” Jocul verbal e ușor sesizabil, portret mare se referă la dimensiune sau la importanță, în ambele cazuri ironia e sesizabilă, pentru că textul refuză să se ia în serios. Monologul reflectă o poezie ce ar putea fi una de confesiune, dar textul joacă inocența în granițele banalului. Se definesc astfel elementele posibilului autoportret.
Deși desprinse din universul cotidian, definițiile par a ilustra exact, dincolo de tonul glumeț, provocator, ceea ce va fi poezia aceasta. Sentimentele sunt puțin ridiculizate, inima e redusă la o gămălie, dar se sugerează un motiv consacrat cel ar arderii, aici prezentă doar ca latență și nu ca realizare. Rolul minții e acela de a face legătura cu sacrul, conform tradiției cel puțin, în realitate, ea nu se poate desprinde de domeniul concretului. Celelalte elemente ale portretului au o mică importanță, cel puțin în ceea ce privește plasare, deformarea are în vedere faptul că nu se vizează o fotografiere a realității, ci o transpunere a ei. Modalizatorii de certitudine, parantezele scot în evidență necesitatea unor astfel de elemente, omise adesea din structura tradițională a autoportretului liric, axat pe bătălia spirituală dintre minte și inimă. „Undeva vor fi neapărat nasul, gura,/ n-are niciun sens să omit ochii – două semne de întrebare,/ aici în colț o să-mi pictez gândurile –/ o claie informă de rufe murdare.” E o distanțare de poezia solemnă, a căutării absolutului, a marilor adevăruri, omul nereușind decât să se exprime pe sine, „Pieptul – o oglindă cu poleiul zgârâiat,/ va lăsa să se vadă interiorul/ (cu totul neinteresant, în definitiv)”. Toate marile motive sunt afirmate și negate, rând pe rând, e o demitizare a arsenalului poetic, dar făcută fără răutate și avându-se conștiința imposibilității renunțării la el, „Două aripi vor fi probabil și urechile,/ fruntea cutată – o scară către infinit,/ buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate/ obsesia roșie a sărutului-mit”. Se blufează pe marginea clișeelor literaturii și a ideii de perfecțiune.
Strofa finală pare a căpăta caracter de concluzie, dar mărcile caracteristice sunt înlocuite cu un modalizator care sugerează plictisul intervenit, „în fine”, textul poetic e ambiguu se afirmă și până la urmă cel care-i dă valoare e cititorul, pentru că rândurile sale, ca și gândurile poetului, omului fac parte din „maldărul recuzitelor inutile” în care se poate descoperi „ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…”. Certitudinea în conturarea tabloului devine pe final incertitudine, sunt de fapt coordonatele pe care se structurează poezia epocii, poate ca o consecință a războiului, unele fapte capătă consistență, altele se estompează, realitatea fiind în continuă schimbare.
Tratarea iubirii sau a relațiilor amoroase are ceva din ironia și savoarea caragialiană, pentru că sunt supuse aceleiași degradării. Titlul este și el unul apropiat de cele publicistice în astfel de cazuri, Dramă în parc.
Cadrul e acela consacrat al întâlnirii dintre îndrăgostiți, dar datele au fost schimbate. Termenul general folosit, femeia, apoi descrierea, „avea ochi obosiți și buze de anilină”, „degetele mâinii reci” conturează o întâlnire în care cei doi își sunt străini, din care comunicarea sau comuniunea lipsește. Întâlnirea se realizează noaptea, în spiritul romantismului, dar nimic nu mai impresionează și personificarea nu face decât să sublinieze banalul situației, „Era frig, târziu, minutele defilau seci/ și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.” Frigul, târziul, grădina publică „tristă și goală”, „toamna beată” sunt constante ale simbolismului, nimic însă nu implică o relaționare a umanului cu universalul, neimplicarea este subliniată cu emfază, „minutele defilau seci”.
Tehnica este a acumulării „inocente” de detalii care subminează seriozitatea textului. Proiectarea în trecut se produce și aici ca și cum prezentul e lipsit de consistență și singura realitate despre care se poate vorbi e aceea a unui trecut al dezamăgirii, al banalului. Demitizarea presupune ironizarea tragediilor literaturii, „liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste”, ironie la adresa elanurilor și tragediilor adolescentine, dar și a literaturii care le exaltă („se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală”). Textul în sine, prin introducerea elementelor universului comun, banal, se vrea tocmai un refuz al banalului literar, care mizează pe solemn.
„Era preferabil” indică o posibilitate, o dorință de a se desprinde de luciditatea omniprezentă, „Era preferabil să fi fost beat, nebun,/ sau să fi avut măcar o sută de lei –”. Anularea conștiinței fusese modalitate de creație, dar ironia și nota lucidă schimbă textul, e dorință și negare a ei. Mitul iubirii pure, spirituale e adus în prezent, există însă o anumită discreție în distrugerea clișeelor, „sigurătatea era mai ieftină/ chiar decât îmbrățișările ei…”. Tonul polemic se remarcă în elementele retorice, în reluările de tip refren care subliniază plictisul, banalul existențial, în punerea în opoziție a aspirațiilor „Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;/ aș fi putut să o sărut până dimineață –/ dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…/ Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi să-și ia viața?…”. Se remarcă faptul că realizarea erotică, proiectată, neîmplinită însă, nu e nici măcar dorită, de aici lipsa tragediei.
Singurul element care își asumă capacitatea de fantazare e luna, „luna goală zâmbea cu fantezie”. Introducerea poantei finale, anticipate deja, e o dramă personală, insignifiantă, se face cu inocență jucată, ca și cum toată povestea aceasta își dezvăluie acum aspectele pozitive, „Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…/ …când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai aveam pălărie…”.
E o trezire la realitate dintr-o lamentație a singuraticului, a inacceptatului. Alunecările spre un astfel de lirism al confesiunii sunt rapid amendate.
Un alt text construit pe temele comune ale singurătății și ale lipsei de inspirație este Insomnie. Asocierea concretului cu abstractul e și aici prezentă, „creionul și gândul, inerte. Foaia e totuși albă.” Textul se constituie din fraze scurte, în cazul cărora conectorii logici sunt reduși la minim.
Derutant e tocmai acest „totuși” care ar trebui să marcheze o acțiune realizată în pofida existenței unor factori care n-o favorizau, or textul se deschisese tocmai cu afirmarea intrării într-un fel de letargie a creatorului. Să fie o atenționarea ironică asupra poeziei care nu exprimă nimic, care se naște tocmai din moartea conștiinței?
Sunt și aici indicatori ai incertitudinii, „Nu e prima dată când tăcerea mi se pare un uriaș aisberg”. Recluziunea nu mai înseamnă dispoziție creatoare sau condiție a întâlnirii divinității, ci și un factor posibil distrugător. Impresia inițială de distrugere a limitelor pe care o dă meditarea în tăcere („pereții pier imaculați în infinit”) este rapid contrazisă de afirmarea imposibilității de creație „și mi-e cu neputință să-mi reprezint cuvântul «merg»”, când tocmai a merge înseamnă desprinderea din încremenire, depășirea barierelor, viață. Textul se realizează din afirmație poetică și comentariu în dialog, ironic, demistificator al ei. Textul s-ar putea realiza din redarea gesturilor absurde în căutarea inspirației. „Dacă aș agita – inexplicabil – foaia,/ fâșâitul hârtiei ar indica o prezență,/ întunericul ar putea să devie alb și sonor…/ (Dar numai gândul ăsta e un semn de demență!)”. ieșirea din nemișcare nu se realizează decât ca prezumție, ca ipoteză. Finalul indică aceeași ușoară zeflemea la adresa marilor texte care tratează neliniștea creatoare, „ –Prietenă muscă, bine-ai venit!…”.
E surprinzătoare la un poet ca Geo Dumitrescu apariția speciei clasice a odei, textul Odă, închinat „colegilor de școală căzuți în război”, nu respectă însă convențiile genului. Aspectul parodic și pamfletar e mult mai sesizabil decât cel elogios. E o odă dedicată celor care și-au văzut idealurile frânte, „răsună toate basmele lui Don Quijote.” E o poezie a acțiunii pe care o propune aici Geo Dumitrescu, a transgresării limitelor, dar și una a revoltei chiar și împotriva scrisului însuși. Ironia e și aici prezentă „Nu vă temeți, prieteni, zburăm/ iată-ne sus, peste timp, peste om,/ în curând îi veți vedea pe Dante și pe Adam/ mâncând alegorii din același pom”, numai că de data aceasta ironia este una amară, care se combină cu revolta de pe finalul textului, „Mai sus, mai sus! – vom trece de Dumnezeu,/ – pământul este o virgulă, cerul un ban –/ de sete, de veacuri suntem beți,/ pentru disprețul tuturor crucilor înșirate,/ pentru chibriturile cu creier, de jos,/ pentru acest prea frumos gând răsărit peste noapte,/ să nu mai scriem, băieți!…”
Aventură în cer parodiază poezia aspirațiilor, a cuceririi spațiului cosmic. Regăsim și aici jocul dintre certitudine și imaginație. Ezitările nasc ironii, „Omul care păzea luneta părea să fie filozof,/ părea să știe multe din tainele cerului –”, textul e voit prozaic. Distanțarea de poezia marilor căutări se face prin amănuntele strecurate cu inocență, accesul la cunoaștere, la tărâmul misterelor se face contra unei sume derizorii, „i-am dat doi lei ca să mă lase să privesc luna/ și să pătrund în tainele misterului”.
Distanțarea ironică implică și o anumită poză a inocenței, se joacă surpriza, uimirea, e o pregătire a unui orizont de așteptare și o înșelare a lui, „N-aș fi putut să-mi închipui vreodată/ că ce-am văzut există în realitate!…”. exclamația dublată de punctele de suspensie îndeplinește tocmai acest rol de a surprinde „publicul”. E un joc al instanțelor poetice implicate – unii-eul-voi. „Unii credeau că stelele sunt niște globuri frumoase și colorate/ înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,/ așa povesteau poeții/ și de fapt așa credeam și eu”. Imaginea puerilă ironizează, în realitate, reprezentările idealizate ale spațiului cosmic, zonă a purității, așa cum o consacră literatura. Ridicolul imaginii justifică poate violenta demitizare din restul textului, în care se prezintă o imagine a unui spațiu ceresc orgiastic. Diferența se realizează între conceperea înaltului ca pe un spațiu artificial, frumos și adevărul în prezentarea lui ca unul natural, apropiat de cel uman, decăzut.
Adresarea directă (cu emfază), întărirea (pe onoarea mea!): „Știți, nu-i adevărat nici că stelele au colțuri –/ le-am văzut cu ochii – pe onoarea mea!”, se înscrie în aceeași linie a deturnării clișeelor, a respingerii acestora. Poezia sentimentală a clarului de lună pare să fie de departe favorită în refacerile parodice. Ei i se opune o imagine a lunii dezmățate. Inclusiv imaginea lumii ca spectacol este reluată și ironizată, e poate aici ceva din spiritul postmodern, „Luna, obeză și colerică, se dezbrăca pentru noapte./ Părea că se ține acolo un dialog cu calmă disperare;/ îmi venea să strig ca de la galerie:/ – Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!…” Aspectul de dramă de mahala se opune astfel seriozității subiectului, „aventură în cer” ar trebui să fie o călătorie de cunoaștere și nu e decât o exhibare a lumii degradate, un panopticum în față căruia eul ia poza mirării cu inocență, „Era o lume de panopticum,/ totul era clar și straniu ca în fundurile de mare –/ n-aș fi crezut că există în realitate/ ceea ce priveam acum cu stupoare.”
Multiplicarea termenilor care fac referire la sexualitate intră și ea în aceeași poetică a demistificărilor, „bătrâna libidinoasă”, „flasca grămadă de sex”, „bordelul selenar”. Reacția, „am fugit râzând ca un nebun”, înscrie lumea în aceeași ordine absurdă, demontarea clișeelor nu face decât să scoată în evidență lipsa de logică, de organizare a universului. Structura simetrică a textului are menirea de a reface sensul textului pe final. Asigură trecerea de la registrul cvasiserios din incipit la consacrarea parodiei și a autoparodiei pe final.
Literatură se deschide cu un alt clișeu, „Am ajuns în toamna acestei zile.”, acela al finalului de existență, de etapă. Incipitul pare să fie absolut literar. Aproape întregul text e construit însă din propoziții optative care indică posibilitățile de creație pe care le impune tradiția literară, pentru ca în final să le infirme pe toate. Tonul nu e virulent, tema liniștii, a tăcerii sufletești este aici refuzată. Se respinge literatura lamentărilor pe vechile teme, trecerea timpului, iubirea-ideal, platonică („Ar trebui să înalț către o himerică iubită/ aceleași patetice și dulci lamentări,”), atracția morții, interogațiile existențiale, idealul de neatins („moartea ar trebui să-mi fie o mare ispită/ și să-mi fac din toate nimicurile întrebări.”). mijloacele de subminare a seriozității textului se multiplică și aici, de la dublarea modalizatorilor incertitudinii, condiționalului-optativ i se adaugă adverbul poate, sintagma „nu știu ce vis neisprăvit”, ghilimele utilizate pentru a pune sub semnul întrebării existența realității pe care o desemnează termenul respectiv („Ar trebui să ghicesc poate în noapte/ chemările unui «dincolo» nebănuit/ și să plâng chinuit de înălțimea pereților/sau de nu știu ce vis neisprăvit…”).
Strofa finală marchează punerea-n opoziție a realității cu universul literar, „Din toate astea nu se-ntâmplă nimic –/ sunt atâtea lucruri din care poți să faci o poezie!…/ Fapt e că cerul e tot albastru/ și stelele mai mult decât o mie…”. Se marchează distanța existentă între literatură și sentimente, cu o afirmare a falsității celei dintâi. Textul se constituie din ceea ce se spune și ceea ce tăcerile sugerează, lumea are atâtea de exprimat, dar poeții nu pot sau nu vor să scrie decât pe subiectele consacrate. Certitudinea din final, fapt e, intră în jocul replicilor ironice, doar descrierea aceasta a cerului, la nivel cromatic și a stelelor la nivel cantitativ pare a fi reală și în literatură și în viață, restul e ficțiune.
Tabu, un metatext ironic, adoptă aceeași structură a textului exagerat retoric. Repetițiile funcționează și aici ca un semnal de alarmă pentru deturnarea textului de la lirica așa-zis serioasă. Tabu semnifică, în realitate, tocmai o încălcare a tabuurilor literare. Reușita textului constă chiar în faptul că nu e doar o încercare de respingere a clișeelor verbale/ literare, ci și o afirmare a unor mari obsesii într-un limbaj nou, „melcul tăcerii”, „o muscă (plictiseala?) se plimbă pe tavan”, plictisul este astfel reafirmat. Nota ironică e dată de sublinierea, de îngroșarea contururilor imaginilor, „Uite, melcu tăcerii înaintează…”. Impresia de încremenire, de nemișcare, în timp și spațiu se realizează prin comentarii. De altfel, textul se constituie pe o anumită schemă dramatică – replicile (uneori patetice su doar banale, standardizate) de spus pe scenă (ca într-o melodramă ieftină) și indicațiile regizorale: „Te-am întrebat de ce ai râs (acum un an!)”. ezitările (interogația plictiseala?, undeva – marcând nedefinitul și reluând ezitarea prin repetiție, „am mai văzut undeva noaptea asta trează…”) exprimă nedefinitul din existența umană, dar sunt și replică ironică la adresa poeziei certitudinilor, a oamenilor care se cramponează de existența unor adevăruri absolute. Conștiința că subiectul abordat nu e nou îl apropie e viziunea postmodernă, se simulează însă inocența, prin ezitări, ambiguizări. Textul dă impresia că este compus din replici date cuiva, frânturi dintr-un posibil dialog, „Nu, somnul ar fi un criminal acum”. Interogațiile ironizează și ele limbajul nobil al textelor poetice și propun o schimbare de viziune: „Când o să pot atinge cu mâna un gând/ din cireada care-mi defilează în rând/ în cadențatul visului răsuflet?…”, „Suntem trei – cu tăcerea… Cine oftează/ visând pe-al nemuririi bolovan?…” Termeni ca bolovan, cireadă, distrug voit seriozitatea textului. De fiecare dată alunecările în reverie, meditație sunt amendate.
Până și textele de tip epitaf, meditații pe tema condiției umane, restrospective asupra existenței sunt parodiate. Lamentației specifice, spaimei de moarte li se opune, în Rânduri pentru un eventual deces, indiferența, comparația inedită cu elemente ale spațiului urban, cotidian, șochează și imprimă o notă ușor umoristică, „Sunt bolnav și aprins ca un caldarâm bucureștean –/ o să mor, asta e sigur – puțin îmi pasă!”. Construcția simetrică e interesantă pentru că, deși spațiul cel mai mare este acordat, existenței posibil literare, incipitul și finalul subliniază adevărata obsesie, adevăratul regret al tânărului, nemărturisit, în general, de poeți: „Îmi pare rău că n-am iubit nicio fată/ (Dumnezeu mi-e martor că eu am avut toată bunăvoința)” – comentarea afirmației face ca textul să oscileze între tragic și comic, „pe acest pat n-a dormit nicicând o femeie,/ ci au ars doar visurile nerușinate ale unui băietan.” Poezia se naște din impresia de sinceritate, din renunțarea la pudibonderie. O făcuseră în scopul de a șoca și de a indigna și avangardiștii, numai că aici nu mai creează impresia de afirmație făcută doar pentru scopurile amintite, ci se înscrie firesc în universul poetic. Lirismul se naște în consecință tocmai din această renunțare la vocabularul consacrat poetic și optare pentru confesiunea lipsită de ipocrizie, pentru vocabularul comun, fără artificii stilistice.
Ușor ironic, explicit sau implicit se conturează în restul textului și programul poetic: „Mi-au plăcut mult versurile aspre, mustoase”. Universul poetic ar trebui să se compună din lucruri simple, universul imediat, familiar ar trebui să-i furnizeze subiectele cele mai multe (florile, stelele, luna – „cu ciudata lor aritmetică sentimentală”, ceea ce sugerează că se respinge doar imaginea literaturizată a cosmosului, nu și elementele sale sau semnificația lor pentru cei care se simt atrași de ele, desfacerea lor din clișee există și aici în justificarea preferințelor, „admiram soarele pentru că era mare și departe,/ pentru că era nestatornic și umbla în pielea goală.”, o sugestie a senzualității atribuită tocmai unui simbol consacrat al rațiunii, mai aproape de viziunea psihanalitică asupra soarelui, care ghicește în el un simbol al libidoului. Tărâmul imaginației, „harta politică a lumii”, are marcată zona preferată „o să găsiți însemnată pe ea baza mea navală, Tasmania,/ de unde mi-aruncam elanurile și urina în mare.” E spiritul de frondă care-l caracterizează și care i-a adus oareșice celebritate în grup, alăturarea celor două elemente pune semnul egal între ele, sufletul și trupul capătă aceeași importanță în viziunea lirică.