Poți reciti o carte, dar când un pulover e gata nu-l mai poți lucra încă o dată fără să stârnești comentarii.

J. Cortazar, „Casa ocupată”

La sfârșit de iulie eram la Odesa, un oraș portuar de pe litoralul Mării Negre, un cronotop specific, o lume a melanjului etnic și glotic, un amestec de tot ce vrei. Coboram scările spre vechea plajă Langeron (1794) și pe una din tarabe, alături de suvenire și frigidere cu răcoritoare, am văzut „Povestiri din Odesa” de Isaac Babel. În contextul în care lumea mai degrabă gândea la crema antisolară, eu eram preocupată de factorii extraliterari ce determină cursul literaturii (vandabilitatea) și de primejdia care pândește literatura (dispariția sau aservirea ei), căci mâna care a pus un Babel pe tarabă deloc nu gândea la valoarea lui estetică și culturală, la interdicția acestuia în u.r.s.s, ci mai degrabă exploata toponimul Odesa din titlul cărții. Mergeam așa și constatam că istoria literaturii e plină de paradoxuri și enigme, gândeam la Shakespeare și Molière, la faptul dacă ei au ajuns la noi datorită valorii lor incontestabile sau datorită unei conjuncturi de la curte. Ce salvează, de fapt, literatura în timp?! Deși azi teoreticianul, istoricul și criticul literar e nevoit să asculte de o tradiție literară, el nu poate să nu constate faptul că arta analizei literare e infidelă, cititorul e infidel, adică schimbător. Nu există o normă, o reglementare a felului în care se scrie și se citește.
Astfel, dacă nu reușești să fii normal, firesc, devii grandoman. O bună parte din cei care scriu azi, cel puțin în spațiul dintre Nistru și Prut, merg pe hiperbolele iresponsabile ale literaturii, acele duioase hiperbole, plicticos de frumoase, care populează manualele școlare, antologiile și testele de bacalaureat și de orice fel. Această obositoarea risipire de metafore și agasantele lâncezeli stilistice vin în literatura basarabeană dintr-un localism sovietic creat în anii ’60-’70, conform căruia a face poezie era echivalent cu a „produce” metafore, de fapt, atunci echivalent cu a evita abordarea ideologică a literaturii, un fel de rezistență prin metaforă, dacă e să parafrazăm „rezistența prin cultură”. Azi, când viitorul metaforei e mai degrabă gagul, prezența ei masivă în scriitura la zi conturează o imagine caricaturală, un mod foarte simplist de a scrie (calapodat), o banalitate a concluziilor artistice despre viață și lume.
În opoziție, generația tânără de scriitori renunță la artificiile retorice, la incantațiile tocite și, ostentativ, merge spre poezia fericirilor cotidiene, spre observația comună, fără nimic poetic. Eul tânăr, care (se) scrie azi, simulează intenții poetice, caută ocazii de făcut poezie, dar evită persuasiunea predecesorilor săi. Poezia nu se scrie cu argumente, căci argumentele nu conving pe nimeni, ele provoacă polemici, iată ce știe poetul recent din Basarabia, poetul obosit de retorica politică, literară și de orice fel. Locuitor al unui stat de frontieră (la granița dintre două lumi, dintre est și vest), el a învățat lecția camusiană, trăind în revoltă, nu trăiești, doar te revolți. Au făcut-o părinții lui, au protestat, au mărșăluit în mulțimi scandând atunci când alții au înțeles că nu există cultură fără economie și au făcut business planuri.
De aici și proiectul blasfematoriu al fiului-scriitor. El s-a detașat de tatăl-scriitor, înțelegând că ambiguitatea este o calitate, ea poate fi adaptată la realitate. Oratoria ieftină a conversațiilor în timpul mesei, patetismul din vremea copilăriei lui îl lasă rece. Erudiția, da acea sovietică erudiție ca un mod pompos de a nu gândi, îi displace, căci ea recurge mai degrabă la intimidare decât la persuasiune, intimidarea prin enciclopedism și acel „învățați, învățați și iarăși învățați” din dictonul leninist, de aici și arta de a insulta, a înjura în literatură a tânărului, este fronda lui. Rupându-se de paternitatea exasperantă, se apucă de orice ar putea să îi aducă celebritate, lasă marile teme literare și merge pe mărturisiri mărunte, personale, erotice, până la pornografic, uneori.
Astfel se naște literatura furibundă și autorul revoltat. Desigur, fiecare are atâta libertate cât are curajul să-și ia, dar azi revoltat, mâine în căutare de posturi și postúri, un fel de fripturism artistic. Azi invectiv, mâine pupând mâna puterii (apreciem delicatețea expresiei)... Or, generația tânără de scriitori vede brutalitatea, mizerabilismul ca pe o virtute literară, predecesorii afișând resemnați drapelul de demnitate a înfrângerii.
Borges spune undeva că „în unele mănăstiri budiste maestrul ațâță focul cu icoane sfinte sau menește unor folosințe josnice cărțile canonice, pentru a învăța pe novici că litera omoară și spiritul dă viață”. Or, cam asta se întâmplă, ca tendință, acu în literatura spațiului interriveran dintre Nistru și Prut. Noțiunea de text definitiv nu aparține decât religiei sau oboselii, asta se crede și se face. Literatura nu e o religie pentru scriitorul postsovietic, ea se prezintă azi mai degrabă ca o artă a anomaliilor umane. Cultura fricii de ieri, iluzia împlinirii de clasă au devenit idei deja tocite de uzura timpului. Desigur că generația mai în vârstă anunță faptul că textele tinerilor au un conținut discutabil, că aceștia compromit ideile, nepracticând o sensibilitate a ideilor clasice (adică estetice).
După Isaac Babel pe plaja din Odesa, știu că adevărul, dacă el există, e undeva pe la mijloc, acel aurea medicritas, dar pentru aceasta e nevoie de timp și detașare. Azi, însă, unii trec peste cărțile zilei de ieri, alții merg doar pe cărți, e o chestie de alegere, iar aceasta este condiția sinequanon a libertății. Literatura e (s)electivă, doar că modul în care și-a dat ea votul poate fi înțeles mult mai târziu. Poți reciti o carte, dar nu o poți rescrie, iată ce trebuie să țină minte orice mână tânără care e tentată de text, azi în Evul Postlivresc.

Text apărut în revista "Tribuna", Cluj.