Tânăra literatură basarabeană e o zonă interesantă pe harta universalului, interesantă în sensul de necunoscută în mare parte, una asezonată cu ingrediente (v)estice și subsidiar coaptă în propriul ei must, nimic aici nu poate fi superfluu, e un spațiu al oricărui melanj și al oricărei configurații. Basarabeanul e mlădios între est și vest, i-o impune standing-ul lui de InterM(e)D(iar) geo(graphic)politic și trista lui istorie. Aici intervine și lejera adaptabilitate a individului de litere și de cultură, echidistanța lui de Moscova și București, una tăcută, știută și tăinuită. Există un profund complex cultural al acestui spațiu, o matrice stilistică aparte, dacă am vorbi în cheie blagiană.
Ultimul timp asistăm la o (re)gândire a literaturii, care se prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un plast intelectual al existenței umane, ca o matrice stilistică de producere și receptare textuală. Este momentul în care cercetătorul, dar și cititorul simplu intuiește literatura și viața unei societăți prin prisma raportului bidirecționat dintre cauză și efect, când realizează că un spațiu cultural își produce, cărțile care la rândul lor produc acest spațiu cultural.
De prin 2001 spațiul basarabean se părea să trăiască în Moromeții, volumul II, prin adularea zilei de ieri, revenirea la copacul din care a coborât homo sovieticus, dacă ar fi să vorbim în itemi bulgacovieni. Situație explicabilă: comunismul crâncen și geros a trecut caduc, fără să fi existat, de fapt, dar a rămas o dâră de remanențe ideatic-ideologice, cum ar rămâne fantoma unei ființe care nu se știe dacă a ființat. Cititorul dintre Nistru și Prut asistă la o literatură polarizată spectaculos, cu imixtiuni culturale de tot felul. Cititorul alege între o literatură comunistoidă, de obicei, de limbă rusă, un fel de amnezie axiologică cu reziduuri ale totalitarismului, reprobată de marea majoritate literară și o literatură română basarabeană „orfană de limba maternă”, în sensul neintegrării ei „cu acte în regulă” în literatura cu domiciliul peste Prut.
Spațiul basarabean se confruntă cu depășirea propriilor complexe identitare în ceea ce privește arta, cultura și politicul. Putem oare vorbi despre emanciparea literară a provinciei basarabene sau insularizarea ei? Ce complexe culturale produce ideea de provincie? Întrebări încă deschise... Ce „fiziologie” are „provințialul” postsovietic? În spatele paradei de termeni abstracți stă, însă, o realitate, e realitatea noastră cea mai reală... și, regretabil, cea mai repetitivă!
Căderea așa-numitului bloc-sovietic, în care s-a mers pe interpretarea marxistă a ideii de literatură, a dus la orientarea spre specificului național. În post-comunism s-a mers pe o scriitură patriotardă, care prezintă interes mai mult pentru politologie și istorie, dar nu și în aceeași măsură pentru evoluția literară. Iată de ce în spațiul literar dintre Nistru și Prut existența umană este tratată nu o dată ca o erată (etnică, istorică, politică, economică). Mâna care scrie este obsedată schizoidal de dubla identitate încrucișată, de ipostaza duplicitară a receptării sale, una de „român” pentru Moscova și alta de „rus” pentru București. Nu că basarabeanul cultural ar fi un suflet servil, aulic, trădător, dacă mai putem opera azi cu acest termen uzat și prost definit, vorba e despre o formă de neidentificare sau proastă identificare culturală. Iar dacă nu reușești să fii normal, firesc, devii grandoman, acesta e păcatul multor mâini ce scriu în acest spațiu, grandomania e semnul unui sentiment de neîmplinire, de uitare. Estul postsovietic nu e tentant pentru lumea apuseană și acesta se simte un (r)est geografic inutil. Literatura provinciei basarabene simte acest con de umbră istorică, înțelege că nu face decât să „bată” cultura mamă pe margini și înaintează periodic reproșuri acestei ignoranțe tacite, uneori inevitabile, a matricei culturale pierdute.
În titlul anunțat nu ne referim la un estetism literar, mizăm pe un omofonism al termenului. Nu abordăm ideea de frumusețe, care e un eșec real fără elementul moral, căci „preferința pentru „orientarea estetică” a literaturii sărăcește, trunchiază viața culturală în ansamblul său” [5, p. 78]. Limitarea la estetism sporește această pauperizare, căci după Rafael Cansinos-Asséns: este prea multă frumusețe în lume și ea sufocă lumea, am parafrază că sunt prea multe discuții despre calofilie într-o lume a urâtului. Vorbim despre o etică vestică a incluziunii estului cultural.
Mult timp estetismul pur a fost o formă de rezistență a literaturii la est de Prut cu elemente de neutralitate vinovată a scriitorului, o rezistență artistică cu unele momente de demisionare morală. Astăzi, mulți scriitori, printre care și Dumitru Crudu, anunță, parcă ripostând acestei poziții, că nu mai poți scrie despre estetic într-o lume urâtă, mai ales după excursia de câteva decenii în realismul socialist al unei utopii cu imperative de „frumos” ideologic.
Basarabenii se plâng de contondența unui exclusivism. E un păcat mai vechi, unul general- uman. Uneori, Kant, în cursurile sale, confirmă un model occidental de exclusivism, referindu-se „la popoarele orientale, lipsite de concepte, ale căror opere poetice, bogate în imaginație, sunt lipsite de altfel de unitate și de gust” [1, p. 338].
Europa e o noțiune-simbol în acest (intra)spațiu basarabean, acest enclav, care mereu se simte rejectat de Occident / Orient prin lipsa interesului, prin lipsa traducerilor făcute. Cultura basarabeană simte dezavuarea intransigentă a trecutului și aprehensiunea în fața unui viitor incert. Normalitatea culturală, socială, economică și politică apare aici ca o stare de excepție, pe fundalul general bruiant de bâjbâială și bâlbâială politică.
În eseul „Migrațiile, toleranța și intolerabilul”, Umberto Eco se întreabă dacă „avem oare dreptul noi, europenii, să ne mai identificăm cu modelul euro-centric?” [2, p. 95]. Dar însăși această întrebare ține de o euroviziune, căci „acesta a fost cazul sufletu¬lui european, în care predomină un instinct futurist în com¬parație cu iremediabilul tradiționalism și paseism oriental” [3, p. 60]. Nu pot să treacă, totuși, neobservate unele „Orient”-ări literare. „Literaturile orientale, „exotice” cer drepturi egale la existență și recunoaștere” [5, p. 96].
Și totuși Occidentul are o predilecție pentru est cu o etică a Celuilalt, a Diferenței. Se manifestă aceasta prin interesul pentru exotismul acestuia manifestat de: religii, alterități tentante, trecut specific etc. Estul postsovietic este interesant tocmai prin postcomunismul său, post-u.r.s.s.-ismul de care acesta atât de insistent fuge. Și atunci estul își vinde trecutul, se vinde pe sine, cel de ieri, dacă cel de azi nu e vandabil. Astfel citim: „Născut în URSS” de Vasile Ernu, „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Sex & Perestroica” de Constantin Cheianu, „Intelectualul ca diversiune” de Vasile Gârneț, „Schimbarea din strajă” de Vitalie Ciobanu, etc. Nu poate să nu uimească această deconcentrantă diversitate de titluri focusate în mare parte pe trecut, pe morbul socialist!
Pagini belicoase cu trecutul nostru nu atât de depărtat. Am fi tentați să acuzăm un anticomunism postcomunist, dar autorii numiți erau tineri, în formare prin anii ’80, fără pete în biografiile lor. Atunci când marele Land Sovietic trosnea din încheieturi, unicul lor păcat venial, dar indelebil, probabil unul determinist, era cel de a se fi născut într-un anumit spațiu, dacă pot funcționa astfel de învinuiri. Destinul acestor scriitori e Basarabia, o spunem fără pic de patetism... După ’90 au putut pleca în cele patru orizonturi, nu mai era marea țară sovietică cu domiciliul obligatoriu, dar ei au rămas, alegând un destin basarabean, adesea distorsioanant, cu toate accesoriile existenței lui, cu toate fantomele pline de fatuitate ale proletcultismului trecut și execrat.
Scriitorii basarabeni sunt conștienți de un marketing occidental de „vânzare a subiectelor postcomuniste, postsovietice, etc.” Timpul nebulozităților a trecut, patetismul patriotard pus în pagină nu mai trece. Occidentul acceptă aceste produse „post-”, savurând din amintiri de amintiri de alte amintiri, un fel de voaiorism al lumii delatoare de ieri, un fel de achiziție a delirului rezidual. E un subiect complex, foarte nuanțat, trecutul nostru comunist, dar practic doar el tentează. Și asta cumva ne lasă un profund sentiment de frustrare!
Umberto Eco enunța „că în următorul mileniu Europa va fi un continent multirasial sau, dacă preferați, „colorat”. Vă place sau nu vă place, așa va fi” [2, p. 98-99]. Acest amestec se efectuează deja la nivel global: „asiaticii occidentalizați sunt partizanii concepției occidentale, iar unii intelectuali occidentali influențați de gândirea orientală au vorbit despre iubire în felul gânditorilor orientali” [7, p. 273]. Un lucru totuși nu e încă cert: „cam unde se oprește „Europa”? Pe Elba? La Carpați? La Ural? Problema rămâne mereu deschisă” [6, p. 12] și Basarabia își pune mereu întrebarea poziționării sale geografice și culturale, fugind de modelul asiatic, de multe ori într-o manieră a fugii dintr-o extremă în alta.
Liiceanu ne dă o lecție de învățare filosofică, dar și culturală, în acest sens: „filosofia se învață așa cum se învață matematica și așa cum un matematician nu poate acoperi decât un domeniu anume al matematicii, un profesor de filosofie nu știe à fond mai mult de doi-trei gânditori. Semnul „izolării culturale de tip oriental”, ... e tocmai acela de a ajunge să vorbești despre filosofi ca și cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduț, comentezi o fază și între timp mai scuipi o sămânță pe jos” [4, p. 20].
Iată acesta este pericolul cel mai mare: o prezență geografică europeană, și un model oriental, în sensul peiorativ al cuvântului, cu discursuri aeriene despre integrare culturală, literară, politică, economică, etc. și o izolare orientală: „nici ici și nici colo”, cu un profund sentiment de frustrare istorică! Integrarea e posibilă, o spune Marino, dar în mod real și fără iluzii! Fără retorism provincial, grandomanii locale, judecăți unilaterale sau bruiaje speculative ce nu duc decât la falimente culturale.
Așadar id Est... rămânem în așteptarea unei răbufniri a literaturii basarabene...

Referințe bibliografice:
1. Croce B., Estetica, Univers, București, 1971.
2. Eco U., Cinci scrieri morale, Humanitas, București, 2005.
3. Gasset J.O. Y, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, Humanitas, București, 2003
4. Liiceanu G., Ușa interzisă, Humanitas, București, 2003.
5. Marino A., Biografia ideii de literatură, vol. 6, Dacia, Cluj, 2000.
6. Marino A., Pentru Europa, Polirom, Iași, 1995.
7. Nakamura H., Orient și Occident: o istorie comparată a ideilor, Humanitas, București, 1997.

* Text apărut în "Dacia literară", nr. 1-2, Iași, 2012.