Nu departe de asfaltul și turnurile industriale ale orașului se întinde livada. Nu se întinde cine știe ce, nu e o livadă pe ecran panoramic, e o clasă cu elevi puțini și buni. Ea vine să dea viață unui loc pe care se afla nimic sau nu mare lucru și închide gura vizitatorilor cu câte ceva bun. Livada nu e doar un loc anume, e o trăire specială, o emoție, o bucurie de sfârșit de săptămână la care se ajunge fără grabă și pe vreme bună.

Livada nu ar fi livadă dacă nu ar avea stăpân. Aici cred că se deosebește de mai toate livezile din viața mea care fie nu aveau nici un stăpân, fie aveau mai mulți. Stăpânul acestei livezi este foarte aspru și hotărât să nu lase pe nimeni să nu facă nimic. Merii stau cu crengile răstignite pe niște sârme și de supărare mai înalți decât mine nu sunt. Piersicii își răsucesc frunzele în direcția pe care le-o arată cu degetul iar prunii prezintă la comanda câte o fructă coaptă.

De mare mirare însă e că în livada asta căpșunile fac căpșuni coapte de primăvara devreme până după prima brumă. Din mai, când soarele nu arde prea tare și până-n noiembrie când înțepenesc degetele, stau ghemuită printre căpșuni și mă satur de ele împreună cu melcii. Sigur că
stăpânul livezii mă pune la muncă: să răresc merele din doi meri și să culeg corect trandafirii de dulceață.

Cu mulți dușmani se luptă stăpânul livezii: desenele de pe marginea sau din mijlocul frunzelor, ciufurile moi de la capătul ramurilor, mătăsurile subțiri și lipicioase dintre fructe. Dar supărarea cea mai mare îi vine dinspre iepuri, iarna și dinspre grauri, toamna. Pe primii nu-i sperie nici spinii deși din gard și nu-i satură tot fânul de la rădăcina copacilor. Pe cei din urmă nici un foc de armă și nici o muzică proastă nu-i pune pe fugă.

Despre toate astea aflu în timp ce mă agăț de funia de la leagănul mare dintre flori. Pentru că dacă livada are și o stăpână cu o pălărie galbenă ca o caisă și un zâmbet mare cât floarea soarelui. Ale ei sunt florile, și sunt peste tot. Generații succesive de gladiole se desfășoară printre șirurile de meri, peri, pruni și caiși, alături de rândurile adunate și dolofane de căpșuni. Trandafirii fac chenar promenadei iar portolacul se ițește de peste tot. Butucii de vie trăiesc fericiți alături de tufele de crizanteme și cu puțin noroc, în iunie macii ți se deschid în față. Stăpâna livezii se plimbă cu coșul de răchită printre ele și le alege de dat în dar. Sub zâmbetul ei cuprinzător cresc toate cele de acolo împreună cu stăpânul livezii.

Nici bălăriile din jurul livezii nu au rămas chiar bălării. Înainte de a fi numai bune de ceai, le are grija câte un nuc sau câte un gutui care se uită de sus la ele. Frăguțele te gâdilă, zmeura te prinde de haine și frunzele de gutui te zgârie pe frunte. Nu pleci fără urme.

Livada stă mai departe între garduri, între o înflorire și-o scuturare de frunze, împreună cu iepurii, cu graurii și cu stăpânii ei, nu departe de asfalturile și turnurile industriale ale orașului, de parcă acesta nici n-ar exista.