Viața mă supune, în continuare, la tot felul de examene. Am dat atâtea că și în somn mai am coșmaruri cu ele. Și văd că nu se mai termină. Multe dintre ele m-au ajutat să evoluiez și să mă formez cultural și social. Poate că examenul, ca test teoretic și practic, este o permanență a vieții. Înfruptându-ne din Pomul Cunoașterii ne continuăm erezia biblică. Ne formăm ca spirite alese, superioare. Ne asumăm potențe demiurgice, adică ne umanizăm.
Într-o zi atingem acel apoteotic, credem noi, imperativ “cogito ergo sum!” Pentru mine însă el a devenit dramă existențială personală. Chiar mă gândeam să scriu o dramă! Însă mi-a trecut, mi se pare genul cel mai inutil. Pentru că cel mai bine o scrie viața. Și poate drama supremă este aceea că oricâte examene dăm și oricât de mari sunt calificativele obținute la Marele Examen picăm întotdeauna. Sau promovăm în altă dimensiune. Aceasta este infirmitatea și măreția ființei umane. Tocmai de aceea vorbim despre Om ca existență tragică. Oricât de perseverenți și străluciți învățăcei am fi nu ne putem depăși cenzura. Murim la fel, vorba cântecului… “Nici săracu`, nici bogatu` / Nu trăiesc de două ori... “
Diferă, o vreme, doar urma ce o lăsăm. Dar, raportat la scara timpului, se șterge și ea aproape instantaneu. Ce se mai știe, astăzi despre nu știu câte minuni ale lumii distruse în războaie… Ori despre înțelepciunea tezaurizată în celebra Bibliotecă din Alexandria și mistuită de foc? Mă întreb uneori dacă nu cumva au dreptate criticii tehnocratismului. Oare orgolioasa noastră civilizație umană, împinsă de la spate de ban, în nebunia goanei după dezvoltare cu orice preț, nu se sinucide câte un pic în fiecare zi? Poate că adevărata morală rămâne hedonică. Cel mai simplu și mai frumos ar fi să ne trăim clipa. Pentru că o clipă e însăși viața noastră!
Adevăratul imperativ existențial să ne fie „iubesc deci exist!” Dar ce te faci când simți că nu mai ai nici acest drept?