În celebrul său articol, “Două dogme ale empirismului”, Quine, filosoful analitic american contemporan, făcea referire la un moment dat, în capitolul “Empirismul fără dogme”, la așa-numita “textură ierarhizată a realității”.
Există, conform lui Quine, mai multe niveluri de realitate, unele mai palpabile și mai obiective, altele având un grad de realitate mai mic. Clasificarea lui Quine pornea de la distincția dintre enunțurile analitice și cele sintetice, însă avea să alunece, în acest ultim capitol al articolului, într-o analiză de filosofia științei, mai apropiată de metafizică și de știința modernă decât de filosofia limbajului. Ideea centrală expusă de Quine era aceea a negării unei distincții nete între enunțurile analitice, independente de experiență, însă având însușirea de a o norma, și cele sintetice, extrase din experiență. De ce? Pentru că limbajul dă seama de realitate, el fiind construit ca un instrument care să simplifice înțelegerea și raportarea la lume a oamenilor, și, implicit, enunțuri total analitice, așa-zisele enunțurile analitice a priori, cum le numea Kant, unele care să normeze realitatea, dar care să nu depindă în existența lor de lumea asupra căreia se aplică, practic, nu există deoarece toate enunțurile au fost creeate ca rezultat al existenței unei lumi a subiecților vorbitori.
Mai exact, în ontologia lui Quine, există mai multe nivele ale realității: la exterior se află lumea fizică, mai la interior enunțurile empirice, bazate pe experiență, deci pe contactele subiecților cunoscători și vorbitori cu această lume fizică, iar în zonele centrale, enunțurile a căror legătură cu realitatea este cea mai scăzută. Experiența este ceea ce contează și nu conceptul de lume. Quine folosește o metaforă în care lumea este descrisă în termeni eminamente subiectivi sau psihologici, adică prin valorizarea experienței subiecților și nu a unei lumi sui generis și exterioare acestora. Mai exact, realitatea este o structură asemeni unui câmp de forțe ale cărei surse sunt reprezentate de ceea ce noi numim experiență fizică și al cărei conținut este dat de enunțuri, mai mult sau mai puțin legate de această experiență. Enunțurile cele mai periferice sunt acelea care se află în relația cea mai strânsă cu experiența, ele sunt enunțurile empirice aparținând geografiei, istoriei sau cele care relatează experiența noastră cotidiană obișnuită. Mai la interior se vor găsi enunțuri aflate în relații din ce în ce mai distante cu experiența concretă, pentru ca nucleul dur al ontologiei lui Quine să fie constituit de enunțurile matematicii, fizicii pure și ale logicii, enunțuri extrem de generale și de puțin legate de experiență, iar asta în pofida caracterului lor normativ, și nu descriptiv. Legile fizicii reglează, se poate afirma în spirit kantian, condițiile oricărei experiențe, în general, definind concepte pure precum cauzalitatea, spațiul, timpul, și având, prin urmare, o legătură mult mai discretă cu experiența decât o au enunțurile extrase direct din experiență sau performate pe baza materialului oferit de aceasta. Legile logicii, în schimb, ating un nivel și mai mare de detașare de experiență reglând condițiile oricărei gândiri ale unei ființe senzoriale, în general.
În pofida aparenței de independență a acestor legi se pune întrebarea dacă ele ar mai fi existat, ca legi, dacă nu ar fi fost cineva care să le gândească? Ele au fost descoperite sau au fost inventate? Descartes consideră că ideile înnăscute, în primul rând aceea de Dumnezeu, sunt, per se, argumente ale existenței lui Dumnezeu. Eu nu aș ajunge cu raționamentul până acolo, ci m-aș opri la mijlocul lui: dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum. Cred că faptul că gândim, că se gândește la astfel de legi, este o probă a existenței unor subiecți gânditori și care ajung să conștientizeze că gândesc pe baza experienței lor. Ãsta și este scopul lui Quine: discuția fiind una de tip epistemologic dusă la extrem prin aceea că se pune accentul pe cunoaștere și pe experiență, ca mod al cunoașterii. Aceasta primează față de existența unor obiecte ale cunoașterii, a unui mediu al cunoașterii care este, în ultimă instanță, un obiect de cunoscut, la rândul lui, și chiar față de existența unor subiecți cunoscători. Ceea ce contează este evidențierea caracterului cardinal al experienței. Distincția epistemologică dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut este în bună măsură abolită rămânând numai subiectul, însă acesta este raportat la experiența pe care el o are, nu neapărat la obiectele pe care le investighează în cunoașterea lui. Cum așa? Pentru că experiența este concepută ca un construct mental, concretețea ei variind în funcție de adaptabilitatea sau de congruența ei față de pattern-urile noastre mentale. Ca atare, undeva în cadrul ontologiei lui Quine, ar trebui să-și găsească locul și ființele fantastice, de tipul zeilor lui Homer, doar faptul că până în prezent ei nu s-au potrivit niciuneia dintre experiențele noastre face ca aceștia să nu-și găsească locul în spațiul experienței avute. Mai exact, Quine vrea să ne sugereze ideea potrivit căreia mintea este cea care creează realitatea, însă modul în care el ajunge la această concluzie este unul pozitivist și științific, ca și abordarea solipsistă a matematicianului Husserl, și nu unul umanist și intuitiv, ca în cazul metafizicilor orientale. Dacă doctrinele Orientului afirmă irealitatea lumii, pornindu-și demersurile de pe poziții spiritualiste și spiritiste, Quine o face dintr-un super-pozitivism, același care, probabil, că l-a transformat pe Wittgenstein într-un mistic și l-a făcut să insereze pasaje metafizice și etice în Tractatus. Husserl miza pe modalitatea subiectivă de constituire a entităților matematice, ajungând să observe artificialitatea conceptelor de cantitate, de timp ori de spațiu. La el, eul cunoștea lumea pe măsură ce o creea.
Quine pune în evidență relativitatea adevărurilor științifice, schimbarea paradigmelor din astronomie, din biologie sau din fizica atomică confirmând acest lucru. Mai mult, în modernitate se pune chiar problema, ne reamintește el, la renunțarea la unele dintre principiile logicii, principiul terțului exclus, pentru ca teoria corpuscul-undă din fizica cuantică să capete sens. Nu întâmplător, în logica speculativă, principiile logicii clasice au fost înlocuite cu principii care vin să infirme tot ce s-a gândit până acum.
Quine vrea să spună că omul este cel care-și definește realitatea, pe toate nivelurile ei, în funcție de contextele existențiale cu care se confruntă la un moment dat, iar dacă ceva nu se adecvează experienței, acel enunț poate să fie ajustat în conformitate cu experiența lui anterioară. La limită, nici enunțurile științelor celor mai generale și mai abstracte nu vor face excepție. Aceasta a fost maniera în care au fost construite primele concepte ale științei, atomul lui Democrit, iar astfel de concepte, din punct de vedere epistemologic, al cunoașterii, nu sunt mai adevărate decât zeii lui Homer. Diferența rezidă în aceea ca atomul a fost necesar ca postulat al fizicii pentru a înțelege experiența, în vreme ce zeii lui Homer au avut o utilitate mai redusă și mai îndepărtată în timp. Însă, până la inventarea microscopului, și chiar și după aceea, atât zeii Olimpului cât și atomii lui Democrit au avut același grad de consistență. Ultimele descoperiri din fizică, după cum am fi spus, eventual, la vremea scrierii articolului, vin să infirme chiar și realitatea atomului sau a ideei de cărămidă a materiei, de element ireductibil al lumii fizice. Quine avansează teza diferenței de grad, și nu de natură, dintre diversele niveluri ale realității, evidențiind, totodată, forța minții și a limbajului. Punctul arhimedian pare să fie omul, esența lui. Tehnic vorbind, epistemologic, sau psihogenetic, ca în metafizicile hinduse, nefiind nicio diferență între obiectele fizice, inclusiv între propriile noastre corpuri și ființe imaginare precum centaurii. Diferențele survin numai la nivel pragmatic, ultimele nu servesc înțelegerii realității sau raportării oamenilor față de mediu ori unii față de alții.
Într-adevăr, nevroza este mai practică decât psihoza, însă ideea este perfect valabilă, având o consecvență logică perfectă.
Concluzia ar fi aceea ca tot ceea ce ne înconjoară este rezultatul gândirii în comun, al gândirii individuale și a celei colective, iar lumea ar putea să fie cu totul altfel decât credem noi că este, sau să fie chiar o iluzie, așa cum mi se sugerează în filme ca Matrix, ori în filosofiile orientale, fapt care ar confirma statuarea lui Quine potrivit căreia omul este agentul activ și modelator al cunoașterii și, prin aceasta, într-o măsură nedeterminată până acum, al lumii și, mai cu seamă, că accentul noumenal trebuie găsit tot acolo, în om. Întâietatea valorică a cunoașterii e atât de pronunțat subliniată de Quine încât discursurile care țin de astrofizică, metafizică sau teologie cad în plan secundar. Epistemologia, ca teorie modernă a cunoașterii, este interesată de metoda cunoașterii, și nu atât de conținutul ei. Astfel, între mitologeme și teoreme se pare că există o diferență mult mai mică decât am fi tentați să credem la prima vedere, asta ca să mă situez în registrul lexical al prezentului. Ideile care se transmit de la un individ la altul, atât diacronic, cât și în cadrul aceleiași generații, produc, la limită, poate chiar realitatea așa cum o știm noi, acestea nefiind doar niște comportamente copiate, ci substanțiind realitatea însăși. Asta este și situația memelor, despre care discutasem cu un amic, care funcționează pe baza oportunității sau a eligibilității ori a dezirabilității comportamentelor conținute de ele. Memele religioase sunt foarte practice din punct de vedere adaptativ și al confortului psihic, la fel cum obiectele care ne formează experiența și pe care ni le-am postulat singuri ca date incontestabile ale realității și care formează limita materială a realității, în vreme ce teoremele reprezintă polul ei teoretic, sunt foarte practice din punct de vedere științific. Ce poate să fie mai real decât un obiect fizic? Însă ambele au aceeași sursă, sunt întreținute și transmise de existența creatoare a ființei umane.
Poate că risc să cad într-un idealism subiectiv, ca cel al lui Berkeley, care spunea că este posibil ca întreagă lume să fie iluzorie și că doar Dumnezeu s-o mențină în existență, cu diferența că idealismul meu nu recurge la apelul la divinitate. Dacă, la un moment dat, anumite modificări cu rol de adaptare ar trebui făcute în cadrul eșafodajului nostru teoretic despre lume bazat pe experiență, atunci poate că, într-adevăr, lumea așa cum o știm noi ar înceta să mai existe. De altfel, Rudolph Steiner vorbise la un moment dat despre posibilitatea ca paradigma heliocentrică să fie înlocuită, la rândul ei. Ceea ce spune Quine, dar o făcuse și Husserl în alți termeni, seamănă izbitor de mult cu doctrina co-producerilor condiționate din buddhism. Lumea este menținută în existență de o serie de ființe aflate pe aceeași treaptă de vibrație, având niveluri comparabile de ignoranță. Iar Kamaloka, lumea simțurilor, este continentul fenomenal în care se găsesc oameni, animale și plante deopotrivă. Ceea ce înseamnă ca diferențele inter-specifice și inter-regnuri nu sunt suficient de mari încât să se poată spune despre oameni că sunt radical diferiți de restul regnului organic. Doctrina co-producerilor condiționate spune tocmai că asemănarea în privința ignoranței sau a anatomiei mistice ori metafizice reprezentate de sattva, rajas, tamas face ca universul fenomenal, în unul sau altul dintre domeniile sau aspectele lui, să capete o formă și nu o alta. Ar fi necesar, prin urmare, ca omul, care se diferențiază de restul naturii cunoscute prin gândire, percepțiile fiind comune întregului regn simțitor, să realizeze unele ajustări notabile la granițele experienței și ale realității lui, astfel încât obiectele fizice să nu mai fie explicații convenabile ale realității prezente. Quine spunea că obiectele fizice, ca rezultate ale schemei conceptuale a științei, sunt niște intermediari utilizați pentru a prezice viitorul în lumina experienței trecute. Adică sunt elemente de continuitate. Ele sunt substitutele noastre de Realitate. Însă dacă omul ar opera sus-numitele ajustări ale experienței dobândind, eventual, o altă raportare față de timp, atunci poate ceea ce noi, ca specie, am co-produce condiționat ar începe să difere radical de ceea ce am produs împreună până acum și n-am mai recurge, bunăoară, la obiectele fizice. Atunci poate că nivelul universului fenomenal la care am avea acces nu ar mai ține de Kamaloka și de simțire, iar teza lui Quine și-ar găsi o confirmare exemplară.