Scrisoare către o cioară

Draga mea cioară,

Au trecut vreo două săptămâni de când încerc să evadez pe geamul balconului meu nenorocit, aproape că am avut o criză de claustrofobie; îți vine să crezi, chiar în camera mea?! Am stat pe scaun, fără electricitate, fără voce, cortexurile mi s-au topit și mi s-au scurs peste tot, iar acum mama spune că îmi miroase camera a bordel. Mă întreb de unde știe cum miros bordelurile. Asta mi-a trecut, însă m-au cuprins alte gânduri și am decis să rup crengile salciei pentru că sunt încărcate de multe frunze și am vrut să le folosesc pentru noile mele aripi. Salcia nu m-a lăsat să ajung la crengile ei lungi și acum adun frunzele căzute, doar ca să nu le mai văd, să nu mai calc pe ele, crezi că e o nebunie?
Totuși, nu am izbutit să fac nimic, am reușit să trezesc compasiunea unei unguroaice care mă ține în compania ei din motive necunoscute de mine și să zgândăr nervii tatălui meu veșnic neliniștit. Așa că sunt închisă aici, într-o colivie de carne și materie cenușie, luminițe labile țâșnesc din tavan și rămân toată noaptea cu mine în pat, nu îmi dau pace... așa, draga mea cioară, m-am sărutat cu licuricii, le-am simțit erecțiile și m-am îndepărtat ca o virgină speriată, ca și când studentul ar fi fost doar o reminiscență amară, sau poate a fost totul doar în mintea mea, poate că studentul a fost doar un iubit imaginar și toate nopțile în care transpira pe sânii mei erau doar coșmaruri dulci. Dar stundetul e real, are carnea toată peste mine tot timpul, m-a cicatrizat adânc și licuricii nu au lumina atât de puternică ca să îmi vadă măruntaiele moarte.
Cioara mea, tu ar trebui să cunoști mai bine decât mine interiorul unei colivii, spune-mi, poți ieși vreodată din ea ca să îți miști aripile, să nu paralizezi? Te întreb asta pentru că într-o seară am scăpat, mi-am luat păpușa și am fugit spre pădure, am ajuns doar până la Întuneric... și când credeam că am scăpat de trivialitate, m-a prins un licurici, m-a luminat peste tot, m-a umillit și eram în secret fericită că și eu îl umilisem când i-am spus că va lumina pe vecie.
Trebuie să îți mărturisesc, cioara mea, că am omorât licuricii cu degetele mele scurte, le-am mângâiat luminițele până m-au rugat să îi las să plece... dar n-am scăpat de ei, mai mult, am înghițit praful lor când respiram greu în timp ce îmi violau buzele, așa că sunt bolnavă de la atâta toxicitate și nici măcar studentul nu mai are grijă de mine.
Draga mea cioară, de aceea ți-am scris, ca să îți spun că sunt bolnavă și voi sta în continuare în colivia mea de carne cu ușa cenușie.

Cu drag,
Eu