Mulți pași... și multe zâmbete și tot la el în brațe credeam că am să cad. Mă aflu aici, unde niciodată nu am mai fost, nu e nici insulă, nici măcar un pod, nu sunt nici în grădina fără flori. Știu să merg pe bicicletă, dar acum e mult prea complicat și cad în dreapta, în stânga, cad de pe bicicletă în nisip, de fapt e noroi, pentru că plouă fără stropi. Miroase a lac de unghii, din acela "de țigănci", cum spunea studentul, mi-am colorat unghiile, unghiile astea mici și roase, ca să le vadă bine când îi strâng fericirea în mână. Dacă îmi aduc aminte bine, studentul părea fericit de prea multe ori, parcă suferea de priapism, însă în același timp, fericirea se transforma într-o stare din care doar o altă fericire l-ar fi putut scoate... studentul nevricos de la nu-mai-știu-ce cameră: mă privește, nu mă privește, mă minte, nu mă minte, mă sărută, nu mă sărută, mă umilește, nu mă umilește, mănâncă, nu mănâncă, mă iubește, nu mă iubește, mă violează în cel mai încântător mod și mă alungă din patul lui cu miros de chimen. Toate astea- nu încercați acasă!
Când aveam vreo cinci ani, am învățat cu greu să cos, mi-a luat doi ani să învăț că acul se înfige în aceeași parte... acum cos în neștire, cos materiale râncede, toate sunt negre și nu se mai termină, mă înec în mii de perdele care parcă formează un obituar unde să mi se liniștească tot extazul. Studentul mi-a luat și ultimul curcubeu, a călcat pe narcise, pe sălcii, pe nori, norii aceia care ne țineau umbră când exultam pe scaunele jegoase din cămin "îmi place, da, îmi place!", studentului meu îi plăcea să își afunde mădularul în mine până la abnegație, așteptam eu și durerea mea orgasmul care să ne despartă- muzica, muzica!
Am cusut pielea lui peste a mea și acum nici măcar de balonzaide nu mai sunt bune. La ce e bună pielea noastră împreunată, studentule?