Încerc să îmi imaginez că nu-i nevoie decât de niște producători și reproducători de vorbe, nu de ființe în carne și oase pentru ca lumea să dăinuiască în continuare. Războiul troian nici n-a existat; Heinrich Schliemann a scornit ruine, le-a adus de-acasă și le-a semănat pe lângă Bizantium, Constantinopole, Istanbul. Din voia zeilor Poseidon și Apollo zidurile au crescut colea, de-o șchioapă… Prin vorbe, prin palavre despre marile cusururi și virtuți a lansat Homer legendele, pentru că Olimpul și Parnasul erau două masive încă netocmite și goale, goale.
Dacă noi, oamenii am fi numai aparate locutorii, numai născătorii vorbelor, chiar că ar fi de ajuns! N-am trăi decât în măsura în care vorbele se adeveresc, adică își capătă reprezentare palpabilă în absolut. Vorbele să nu reprezinte idei, primordiale ori secundare, terțiare ca la Platon. Ci să aibă rolul de-a înmagazina o viață trăită, precum pietrele de chihlimbar.

Fiecare vorbă nu-i încărcată doar de informație, ci și de afect. Nu-i de multe ori importantă o enunțare în ceea ce privește conținutul, ci prin formularea și finalitatea pe care le capătă. Nu vreau să afirm că vorbele ne trăiesc și ne epuizează pe noi, ci doar că ele au statutul de invidiat al oglindirii întregului nostru psihic, că sunt înzestrate cel mai mult cu suflet. Alte manifestări pot deriva din vorbele gândite, spuse, reprimate, aruncate, ținute la inimă, propagate, redirecționate, scornite, calculate, insuflate, grupate în colecții trecute ori viitoare. Cel mai mare atu al vorbei ar fi că ea reprezintă pentru gânditor și vorbitor însuși prezentul. Exclus ca el să nu-și spună în sinea sa măcar o vorbă, cât de aiurită, inutilă, evaluatorie, degradantă, exuberantă, dureroasă, obsedantă, dezaxată.
Prin intermediul vorbelor se constituie sisteme, iar teoria ar pleca de la conceptul din elină „theoria”, concept vechi ce nu semnifica la origine decât întemeierea unei demonstrații pe vorbele cu valoare consimțită unanim de către o comunitate tradițională. Statutul întocmirii de „theorii” presupunea mai mulți factori pentru ca ele să fie acreditate și vehiculate într-o cât mai îndelungată vreme.
1) Enunțarea să fie sigură, recunoscută de martori creditabili;
2) Mesajul să aibă impact și utilitate, pentru a servi drept îndreptar al vieții;
3) Relevanța dezvăluirii acestei teorii să fie constatată ca dar survenit dintr-o realitate superioară, dintr-un necunoscut „Dasein” heideggerian ori dintr-o cunoscută entitate care ordonează legile și ipostazele existenței lumii;
4) Alcătuirea vorbelor să țină seama de persistența efectelor, de adecvarea lor la conținut, de asumarea sinceră a celor enunțate;
5) Realul exprimării ființelor umane să constituie principiul vieții omenirii sau al creaturii umane.

Proverbul „Orice pasăre pe limba ei piere” poate fi interpretat și altfel decât în sensul venirii de hac, a dovedirii erorii. Implicit se acordă statutul de real autosuficient „limbii”, vorbelor ieșite la un moment dat, adeveririi prin ele a tuturor faptelor, a vieții. Ansamblul vorbelor reflectă trăirile. Dacă vorbele se nasc moarte, atunci sursa lor e de vină. Trebuie refăcute de la capăt raportările la real, fiecare individ înțelegând că de fapt cuvântul este viață, comuniune, reprezentant al fiecărei persoane, dar și al unui grup de oameni care îl trăiește efectiv înainte de a-l vehicula. Vorbele n-au fost la început instrumente. Vorbele aparțin, odată cu ivirea omenirii, unei încercări de a se configura umanul, fără niciun proces de abstractizare, ci doar prin simpla includere a trăirilor. Hindușii, marii învățați budiști, taoiștii, confucianiștii, șamanii amerindienilor și africanilor au folosit mereu forța regenerativă a lumii prin intermediul vorbelor. Ar trebui să înțelegem că ritualul gestual și rostit nu-i altceva decât o atacare a realului. Acest real este singurul lucru de pe lumea aceasta care nu poate claca nicicând. Imaginați-vă că ar fi un alergător inepuizabil, sau marea în neostenita sa convorbire cu țărmul ori cu ambarcațiile.