În ziarul bucureștean "Cotidianul" din 13 martie 2006, scriitorul Octavian Paler scria următoarele rânduri: "Prin iarnă, într-una din acele zile cu ger de crăpau pietrele, am primit un telefon din America. Mă sună din Chicago dl.Cristian Petru Bălan, în casa căruia am fost acum vreo unsprezece ani - și de care mă leagă, în afară de gratitudinea pentru ospitalitate, o aventură palpitantă, în cursa spre aeroport, povestită în „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“... Din vorbă în vorbă, dl. C.P.B. mă felicită pentru un text preluat de o publicație românească din America de pe Internet și „din câteva jurnale din țară“. M-a fulgerat o bănuială. „Nu cumva se cheamă "Paradoxul vremurilor noastre?“. „Nu, nu - a venit răspunsul -, se cheamă "Interviu cu Dumnezeu“... Am rămas blocat. Apoi, l-am rugat pe interlocutorul meu să-mi trimită și mie „discuția“ purtata în Ceruri...
Acum văd că gluma se îngroașă. De aceea m-am hotărât s-o iau în serios."
Din textul reprodus mai sus, se vede că l-am găzduit mai multe zile pe domnul Paler, și nu numi pe dumnealui, ci și pe scriitorul Dan Costescu, directorul ziarului "Cuvântul românesc" din New York și pe cunoscutul critic și istoric literar M. N. Rusu, care îl însoțeau și pe care i-am plimbat cu mașina mea prin principalele locuri turistice ale metropolei Chicago, oprindu-ne în oazele românești de acolo care, ca pretutindeni în America, sunt, în primul rând bisericile de diferite confesiuni, restaurantele și cluburile etnice românești.
După câteva zile, oaspeții au plecat din Chicago și a trebuit să-i duc la aeroport pentru avionul de New York, pe care fuseseră gata să-l scape (aceasta era acea "aventură palpitantă" de care amintește înaltul oaspete), fiindcă a trebuit, într-adevăr, să zbor cu viteză nepermisă prin oraș, trecând și prin câteva stopuri, ocolind cu slalomuri mașinile care mergeau încet, dar am avut noroc că nu m-a detectat nicio poliție și am prins avionul în ultima secundă înainte de decolare...).
Între timp, după câțiva ani, mai m-am întâlnit cu domnul Paler la București, în ziua când și-a lansat o carte. În acel an ne-am citit cărțile cu autografe reciproce, toate având dedicații frumoase, am corespondat și am vorbit de mai multe ori la telefon cu domnia sa. Pe cartea de voiaj intitulată „Aventuri solitare”, apărută la editura „Albatros”, Buc. 1996, mi-a scris un mesaj-memento care, sincer vorbind, m-a emoționat: „Domnului Cristian Bălan despre care ar fi trebuit să daug, în această carte, că l-am îndrăgit în scurta mea trecere prin Chicago, mulțumindu-i, târziu, pentru tot. Octavian Paler, iunie 1996”.
Îmi amintesc că dumnealui mi se plângea de mari probleme cu inima, spunând că supraviețuise unor atacuri de cord. I-am urat sănătate și i-am dat sfaturi de tratamente naturiste la care mi-a răspuns că le știa, dar că nu le respecta... O dată i-am trimis o vedere chiar din Lisa, localitatea de lângă Făgăraș unde se născuse și mi-a mulțumit călduros.
Într-adevăr, într-una din convorbirile avute cu domnia sa, eu îl felicitasem pentru frumosul articol "Convorbire cu Dumnezeu", publicat în numărul din 17 iulie 2005 din ziarul "Meridianul Românesc" care apare în California și unde fac parte din colegiul lui redacțional, dar am avut surpriza să văd că și domnia sa era... surprins de felicitările mele, mărturisindu-mi sincer că nici vorbă să fi scris acele rânduri deosebit de meșteșugite, numindu-le chiar o capodoperă... Mai mult decât atât, surpriza se repeta, deoarece, cu câteva luni înainte, mai apăruse un alt articol similar, tot sub semnătura dumnealui, "Paradoxul vremurilor noastre", într-o revistă din Canada. Ambele articole erau superbe, bine scrise, probabil de aceeași persoană cu condei bun. Pentru mine, acea întâmplare mi-a oferit, desigur, prilejul să-i apreciez domnului Paler profunda lui cinste și sinceritate, în clipa când l-am auzit că neagă categoric paternitatea acelor materiale destul de valoroase din punct de vedere literar, mulțumindu-le ironic autorului sau autorilor pentru "ajutorul" acordat prin metoda substituirii și promițând să nu facă mare tam tam din aceste întâmplări destul de insolite. Dar a repetat clar și de mai multe ori prin presă, că articolele cu pricina nu sunt nicicum operele lui... În acele zile, fără să vreau, am făcut o asociație de idei, mai exact, am făcut o comparație care mi-a venit atunci spontan în minte și anume - m-am gândit că Octavian Paler nu a procedat precum scriitorul sovietic Mihail Șolohov care, în 1965, a luat Premiul Nobel pentru literatură pentru excelentul roman "Pe Donul liniștit", despre care, ulterior, unii istorici literari spun cu seriozitate, și susțin cu anumite argumente, că laureatul Șolohov ar fi sustras romanul gata făcut din lada cu manuscrise a lui Feodor Kriukov, un ofițer, prieten de familie, scriitor de mare talent, după decesul acestuia pe front (nici astăzi paternitatea excepționalului roman nu a fost pe deplin elucidată). Din acest punct de vedere, scriitorul nostru român a fost, indiscutabi, un mare exemplu de probitate.
L-am cunoscut pe inegalabilul Paler în vara anului 1965, când eram principalul realizator al programelor televiziunii române din Chicago, crainicul acestor emisiuni unde am avut ocazia să intervievez mai multe mari personalități din România, printre care și pe domnia sa. Tot atunci am fost rugat de cei din comitetul românesc local să-i găzduiesc în familia mea pe cei trei distinși scriitori, iar ai mei au acceptat această propunere cu multă plăcere. Soția mea Dorina, ajutată de fetele noastre Codrina și Ozana, care atunci erau studente, au gătit cele mai delicioase și mai tipice mâncăruri românești. Cred că am făcut față cu brio acelor momente speciale. Cu acea ocazie, se înțelege că am discutat ore întregi cu domnul Paler iar acum, după scurgerea unor ani, în câteva cuvinte, eu îl pot descrie pe acest mare artist al cuvântului românesc ca o personalitate cu totul aparte, diferită întru totul de mulți. Octavian Paler s-a afișat din capul locului ca un om sobru, serios, poate prea serios, excesiv de meticulos, oarecum rezervat față de cei din jurul său și nu atât de comunicativ pe cât mi-aș fi dorit. "Domnule Bălan, - mi-a mărturisit dânsul într-o discuție intimă - eu sunt o fire mai ciudată, uneori cam neplăcut în societate, recunosc. De obicei, nu par prea prietenos; știu asta și cred că ați observat... Sunt cam singuratic și taciturn, așa am fost mereu, dar iubesc adevărul și oamenii harnici, mai ales dacă sunt și valoroși. Stau deoparte, îi studiez și scriu despre ei. Totuși, America aceasta a dumneavoastră, să vă spun sincer, are multe lucruri care nu-mi plac deloc. Nu cred că m-aș putea acomoda acestei societăți de o modernitate artificială. La dumneavoastră acasă însă m-am simțit cel mai bine, aproape ca în România, lucru pentru care vă mulțumesc mult. Totuși, promit să nu mai vin niciodată în țara aceasta și să nu mai deranjez pe nimeni..."
Și, evident, s-a ținut de cuvânt, deși, uneori, îi simt parcă și acum prezența aici, în țara lui Lincoln pe care el îl admira în mod deosebit.