Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conține 22 de poeme în limbile română și franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă și pictoriță, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor și nu a greșit. Cele două tipuri de creație se îmbină într-o armonie perfectă.
Înfrumusețată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuiește / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtașii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipește peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăsește de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident așezat „La masa tăcerii”, privind „asfințitul... o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de față este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creație artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spațiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea își declară credința trecută și redobândită: „cred în tine, poezie / ești prietena mea cea mai bună / în nopțile albe / îmi ții empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruiești aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viața ar fi / un șir de întâmplări / declanșatoare” („Cred în tine poezie”).
Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cât și situarea/raportul în(tre) dimensiunile existențiale sunt reprezentate de două motive principale : imaginea în oglindă și dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă – „oglinda are două fețe / îmi tatuează cuvântul / un înger / o dată pentru tine însuți / o dată pentru mine („Oglinda are două fețe”), sau eliberare – „oglinda decantărilor fine / eliberează poeta din mine / levitație cu inima la cer / geminidă” („Cred în tine poezie”).
Dedublarea se realizează într-o vânzătoare de iluzii – Siddartha, „dedublată de un iubit secret / îmi invadează sângele / cu telepatii halucinante / o altă toamnă mă regăsește / înveșmântată / în rochița de frunze / colorată rebel / de un pictor impresionist” („Siddharta”).
Poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut / pe malul fluviului Saint-Laurent” și trăiește „Transcendența” – „divaghez în vers alb cu Pierre Morency” – fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experiența din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy, / agățau oglinzi suprarealiste înalte / deasupra patului meu...”.
Poezia poetei Carmen Doreal, cu fine inflexiuni întâlnite în opera Valeriei Coman, dar și cu influența „exilului creator”, vine să ne prezinte un suflet cald, dedicat culorilor și cuvintelor într-un rogvaiv al luminii și al iubirii. Trăind între prezent și trecut ca între două oglinzi în care (se) privește concomitent, autoarea nu este capabilă să facă o alegere și devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente.

Sursa: Actualitatea literară (http://www.ziarulactualitatea.ro/al/arhiva/alnr5.pdf)