Din păcate, datorită situației în care se găsește literatura românească, mai multe dintre debuturile promițătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creații de certă valoare pierzându-și urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste și critici la comandă, continuă să fie publicate cărți penibile ce reușesc în scurt timp să câștige premii bombastice și mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generații se vor cerne și aceste valori false, trebuie să așteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat.

Foarte mulți scriitori se zbat, în aceste condiții, să găsească un sponsor și o editură care să le publice, pe gratis sau la un preț avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieși din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist.

Criticii, dintre cei care au mai rămas onești și preocupați cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiți de câte cărți proaste au citit, ori se dedică unor studii și creații care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral.

Ar mai fi ca soluție și concursurile pentru debutanți, dar și acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se știu și se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestității, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne ferește!, să spui ceea ce crezi… te trezești că nu mai poți publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găsește spațiu.

Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre și-a demonstrat talentul și răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experiența acumulată și căutările specifice femeii ce se află în fața unor noi provocări și a unei alte interpretări a feminității în și prin cuvinte.

Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidențiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte și un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esența lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citește pe sine” (o paralelă vișnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculți care se rostogolesc prin mușchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8).

Prin periplul tematic vom reține „privirea”, „care își pune amprenta pe mai multe suprafețe deodată” (Linia, pagina 12); „frumusețea”, „care știe cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumusețea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agățată de timp” și „omul”, „această oglindă nici lut și nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeții”, „care nu ar trebui să fie atinși de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfințit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aș fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70).

Numai și după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de prețiozități. Se observă atât delicatețea cât și forța expresiilor, calități remarcate și de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească.

Frecventând un atelier literar (www.poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influențelor și comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre știe cât de ușor „își poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aș completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerșetor nătâng” (Poemul își pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunțit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o ușoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48).

Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenușă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeții nu ar trebui să fie vreodată auziți” (Aură de poet, pagina 50).

Poate că singurul poem care nu își găsește loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de față, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus…

Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea ușor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulți. După cum menționează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie… tu, întors cu fața la oglindă aștepți”. Iar mie, ca cititor, această așteptare mi-a confirmat că poezia are forțe miraculoase și va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea.

Sursa: Luceafărul (Botoșani), martie, 2010