Cântările bisericești și rugăciunile aduc un plus în literatură ca ploaia pe un acoperiș de tablă, nu ca pe un câmp semănat. Exemplaritatea canoanelor creștine, și religioase în general, dacă totuși se transformă în texte literare, cel mai adesea se prăbușesc în plicticoșenie. Credeți că Maica Tereza ar fi performat în scris dacă s-ar fi gândit să încerce? Am convingerea că nu. Mai degrabă scriitorul este perceput drept mai uman, mai veridic dacă trage o înjurătură păstoasă decât dacă nazalizează pasaje din Biblie. Totul stă în dozaj, până unde poate împinge creatorul limitele, astfel ca semenii să nu-l ocolească. Desigur, întotdeauna a existat o falie între autorii mari și percepția comună a contemporanilor, dar nu la ea mă gândesc. Ce a șocat acum o sută de ani, azi poate că trezește abia zâmbete. Mă refer la creatorii criminali, la ucigași, la violatori, la apologeții unor regimuri criminale, criminali prin cuvintele lor.
Discuția în jurul interzicerii comemorării în Franța, la 50 de ani după moarte, a lui Louis‑Ferdinand Céline este deosebit de interesantă. Mario Vargas Llosa a scris un text memorabil pe marginea subiectului, « Ticăloșii », unde spune: ”În anii ’60 i am citit diatriba „Bagatelles pour un massacre“ și mi a venit să vomit în fața acestui ticălos plin de ură, ocări și intenții homicide împotriva evreilor: o adevărată pledoarie pentru prejudecăți, rasism, cruzime și prostie. Doctorul Auguste Destouches Céline era un pseudonim pentru omul de condei – nu s a mulțumit să și verse antisemitismul în pamflete virulente. Există dovezi că, în timpul ocupației germane, a denunțat Gestapoului familii de evrei ascunse sau care și luaseră nume false, familii care în urma denunțului au fost ulterior deportate. Dacă ar fi fost prins la Eliberare, precis Céline ar fi stat mulți ani după gratii sau ar fi fost condamnat la moarte și executat, ca Robert Brasillach.” Celebrul peruan însă subliniază că măsura guvernului francez este o eroare, pledând pentru valoarea literaturii lui Céline.
Nici în literatura română n-am dus nevoie de lepădături. Gradul de vinovăție al acestora s-a evidențiat mai puternic cu valoarea. N-ar trebui sărbătorit Sadoveanu pentru că a colaborat cu comuniștii, când pușcăriile gemeau de deținuți politici? Nici Eliade și Cioran pentru simpatiile lor legionare? Ori Păunescu pentru cultul deșănțat al lui Ceaușescu? Dacă omenește au fost niște condamnabili, care nici măcar nu și-au cerut iertare public pentru purtarea lor, cu sinceritate, atunci să nu-i mai amintim cu prilejuri aniversare? Ar fi o eroare. Cum tot eroare este ca vorbitul despre ticăloșiile unor scriitori valoroși să fie perceput ca un atac asupra operei lor. Așa cum se întâmplă la noi, din provincialism cultural.
Alexandru Petria