Tare greu trebuie să-i fi fost lui Cain, cel dintâi om născut din femeie și cel dintâi născător de întrebări dintre tații noștri. Iar greul i se trăgea, probabil, de la locul în care fusese așezat: lângă o grădină minunată la care nu avea acces pentru că – i se spunea – tocmai tatăl lui a făcut cândva o greșeală. Lui Cain nu-i plăceau rostirile tatălui său, nu avea timp de ele sau nu le credea. În cazul în care neatenția față de zisele bătrânului se datora necredinței, atunci trebuie să-l bănuim de ceva mai puțin grav, și anume că-i lipsea imaginația și că nu se putea închipui dincolo de spațiul pe care-l putea stăpâni cu piciorul. Îl mulțumea locul în care se afla, dar îl și nemulțumea. Îi plăcea fiindcă, agricultor fiind, putea semăna și secera, avea deci ce mânca. Dar lucrul lui îl țintuia locului, ceea ce nu-i prea dădea liniște, mai ales că fratele lui Abel pleca mai tot timpul de acasă și-și ducea oile unde-i dorea sufletul. Sau poate ele îl duceau pe el, oile fiind mai vechi pe suprafața pământului și deci mai pricepute în a se hrăni fără să semene și să culeagă.

Cain mai avea însă o problemă: nu pricepea de ce tatăl lui îi cerea să se împace cu Stăpânul cerurilor și al pământului aducându-i ofrande nu din rodul muncii lui, ci cumpărând (primind, cerșind sau doar întinzând mâna să prindă) un miel din turma fratelui său. Acest lucru însemna să renunțe tocmai la ce are el mai drag: roadele pământului pe care îl stăpânea. Să nesocotească propria-i muncă, deci să să renunțe la el ca și când ar fi fost neîntreg. A nu fi împlinit este un gând care macină. A ți se spune că îți mai trebuie ceva, iar acest ceva se află în afara ta, că tu, omul întreg, nu-ți ești suficient ție însuți și trebuie să fii cercat este o ispită peste care mintea (sau cugetul) nu trece (dacă trece) cu ușurință.

Iar Cain este hotărât să treacă prin cercare acceptând datele puse de Marele Stăpân, dar inversând termenii ispitirii: voi aduce jertfă, își zice în gând, neștiind că și gândul poate fi auzit și ascultat, dar din produsul muncii mele, deci din mine, eu pe mine mă aduc jertfă. Dar Elohim, Cel care încă nu-și rostise Numele, nu acceptă schimbarea și nu primește jertfa, în timp ce se arată binevoitor pentru darul oferit de Abel, fratele mai mic, de cel care nici cel puțin nu era întâiul născut.

Neascultarea cere pedeapsa cu moartea, i se spusese, dar nu trebuie să ne mirăm prea mult că revoltatul Cain nu se speria de moarte, și nici nu trebuie să-l credem viteaz: nu se speria de moarte fiindcă nici nu prea știa ce este aceea. Doar tatăl lui văzuse un fel de moarte, adunci când se arătase și el neascultător și mâncase dintr-un fruct, care păruse și frumos și avusese și gust bun. Povestea ceva care nu putea fi înțeles și de alții: i se deschiseseră ochii, dar tocmai atunci se retrăsese lumina și văzuse că este gol, adică neîmplinit, căci gol înseamnă și deșert, spațiul care există dar nu are deasupra (peste) și ce ar trebui să aibă, adică acoperământ, fie pene dacă este pasăre, păr dacă este animal sau solzi dacă este pește – întocmai ca șarpele care se târa pe pământ, dar nu era în elementul lui și se făcea simțit doar mișcând limba fără să producă vreun sunet demn să-ți pierzi vremea să-l descifrezi: o limbă aducătoare de moarte.

Cain s-a supărat de moarte, am putea spune, dacă ar fi știut exact ce este moartea, iar când ești supărat, cauți o piatră pe care să stai (fiindcă și piatra este moarte, un pământ din care nu apare iarba, cea dătătoare de viață). Dar poate să apară o idee năstrușnică. Și tot dinspre un bun al fratelui său crede i se arată că ar putea exista o soluție. În credința poporului român există legenda că așteptând să se răzbune pe Abel, Cain a văzut cum a căzut o piatră din munte și a ucis o oaie. Ceva asemănător îi va face și el fratelui favorizat, cel căruia i s-a primit jertfa. Și pentru crima făcută va plăti. Nu tot cu propria-i viață, ci prin fugă. „Este evident că sângele fratelui său este considerat ca fîind un pericol fizic pentru urigaș; el pângărește pământul și îl împiedică să-și dea roadele. Astfel, vedem ca ucigașul a otrăvit izvoarele vieții și a împuținat izvorul propriei sale iirane și, poate, și pe al altora. Din acest punct de vedere, se înțelege că, un ucigaș trebuie să fie ocolit și alungat din țară, deoarece prezența lui este o amenințare continuă. El este un damnat, înconjurat de o atmosferă otrăvită și mânjit de contactul cu moartea; numai atingerea lui, și ar fi sufîcient ca pământul să devină neroditor.”

Mircea Eliade consideră că uciderea inițială este semnul supraviețuirii, iar „omul este produsul final al unei decizii luate „la începutul Timpului”: aceea de a ucide pentru a trăi” și că doar astfel “hominienii au reușit să-i depășească pe „strămoșii” lor, devenind carnivori. Timp de vreo două milioane de ani paleantropii au trăit din vânătoare; fructele, rădăcinile, moluștele etc., recoltate de către femei și copii, erau insuficiente pentru a asigura supraviețuirea speciei. Vânătoarea a determinat divi¬ziunea muncii după sex, intensificând, în acest fel, „hominizarea”; căci la carnivore și în toată lumea animală o astfel de diferență nu există.”

Nu ne putem închipui omul târându-se milioane de ani prin păduri, văzând răsăritul Soarelui la momentul potrivit și să nu-și fi pus problema creațiunii, dar scopul nostru nu este să-i convingem pe evoluționiști în legătură cu momentul zero, când S-a spus să fie lumină și a fost lumină. Și contemplând și autocontemplându-se Cuvântul a constatat că lumina a fost (este) bună.

John Dewey, în masiva și clasica lucrare, “Democracy and Education”, este de părere că omenirea își începe istoria scufundată în natură, nu ca om – creatură a rațiunii, în timp ce natura îi furnizează doar instinct și apetit. Natura oferă pur și simplu germenii pe care educația îi dezvoltă și îi perfecționează. Caracteristica adevăratei vieți umane este aceea că omul trebuie să creeze singur, prin propriile sale eforturi; el trebuie să devină cu adevărat moral, rațional și liber. Acest efort creativ este susținut de de activitățile educaționale ale generațiilor lente. Accelerarea sa depinde de străduințele conștiente ale oamenilor de a-și educa succesorii, nu pentru statul existent, ci pentru a face posibilă apariția unui viitor mai bun al umanității. Dar există o mare dificultate în aceasta. Fiecare generație este înclinată să-și
educe tinerii pentru a depăși lumea prezentă în loc de a avea o viziune a finalității educației: promovarea celei mai bune realizări posibile a umanității ca umanitate.

Pornind de la realitatea zilelor noastre, credem că imperativul omului contemporan – într-o lume în care problemele legate de stomac, piele și adăpost au fost rezolvate într-o măsură relativă – este dacă acceptă să se simtă stăpân peste grădina (pământul) unde a fost pus să gospodărească, sau preferă să fie sclav într-o lume a prefabricatelor.