poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-12 | |
Thomas Munro (1897 – 1974) este un apreciat filosof al artei. El a fost profesor de istoria artei la Western Reserve University și, timp de 36 de ani, curator în “ Education for the Cleveland Museum of Art.” Ca gânditor a fost influențat de prestigiosul educator John Dewey.
El dă artei următoarea definiție: Arta este un meșteșug util, sau produsul unui asemenea meșteșug; în special, un meșteșug care este socialmente dezvoltat și transmis, ca un grup verificat de metode pentru adaptarea mijloacelor la niște scopuri stabilite. După Oxford Dicționary, artă înseamnă „orice fel de meșteșug de a adapta natura în folosul oamenilor”2. Arta în acest sens este de asemenea opusă teoriei, conformîndu-se distincției grecești dintre techne ca artă sau meșteșug practic și episteme ca știință sau cunoaștere. Ea nu se restrânge la „arte frumoase” sau la făurirea de lucruri frumoase,- ea cuprinde orice făurire sau înfăptuire meșteșugită. Pe de altă parte, ea nu exclude făurirea de obiecte frumoase. Acest înțeles datează dintr-o perioadă timpurie, cînd asemenea distincții nu se făcuseră încă. În Encyclopedia Britanică arta este „orice operație sau dexteritate reglementată prin care ființe organizate urmăresc scopuri pe care le cunosc dinainte, împreună cu regulile și rezultatul fiecărei asemenea operații sau dexterități”. Chiar și activitățile animalelor inferioare sunt uneori incluse, dacă sunt frumos coordonate și utile animalelor. Astfel se pomenește despre „arta” castorului de a construi baraje, sau a păianjenului de a țese plase. De obicei, totuși, o anumită plănuire inteligentă este considerată ca o cerință a artei. O formă ceva mai restrânsă a definiției și specifică astfel un meșteșug dezvoltat, organizat, mai presus de posibilitățile oricărui animal inferior. Arta este deci concepută ca experiență acu¬mulată, verificată, în privința celor mai bune căi de a face lucrurile, conducînd la o totalitate de reguli, principii, tehnici sau procedee sistematice, care servesc la facilitarea acțiunii. Este un mește¬șug stabilit pe plan social și transmis pe plan cul-tural, și nu o deprindere izolată, măruntă, pe care un anumit individ o dobândește singur, pentru un scurt răgaz. Chiar și așa, este destul de largă pentru a cuprinde nu numai „artele frumoase” ale picturii, sculpturii și muzicii, dar și toată știința aplicată, industria și manufactura. Ea cu¬prinde ca arte particulare orice construcție (frumoasă sau nu) și artele războiului, agriculturii și navigației. Acest sens al „artei” poate fi numit sen¬sul tehnic larg. Produsele unei asemenea activități calificate sunt și ele numite „artă”. Cu alte cuvinte, artă poate însemna un proces de a făuri sau a face, precum și produsele sale. Termenul „artist” era utilizat pentru a fi aplicat unui practicant calificat din orice domeniu tehnic, dar această utilizare este acum învechită. Pentru a se evita confuzia cu operele de „artă frumoasă”, produsele artei în acest sens larg sînt adesea numite „produse” sau „fabricate”. Acești termeni cuprind toate produ-sele omenești, fie că sînt făcute cu intenția de a fi frumoase sau nu. Arta, în acest sens larg, este mai apropiată de grecescul techne, care se traduce tot prin îndemânare, meșteșug, dibăcie sau metodă riguroasă de a face un lucru. Din termenul grecesc derivă „tehnică”, și „tehnic”. Acum aceștia se aplică artelor frumoase, dar numai într-un sens restrâns. De pildă, brevetele în Statele Unite se acordă pentru dispozitive din următoarele clase: artă, mașini, manufactură, compoziția materiei și noi varietăți de plante. „Termenul «artă» în interpretare juridică are în mod substanțial același înțeles ca și cuvântul metodă sau procedeu. Concepția de artă ca meșteșug util este luată încă pentru a include atât artele frumoase cât și pe cele utile, toate fiind considerate utile într-un sens mai larg. Cuvântul „tehnică” este și el folosit cu acest înțeles larg, în special în științele sociale4. Dacă am căuta o denumire, derivată din limba greaca, pentru subiectul modern care studiază arta în mod științific, „tehnologie” s-ar părea că este echivalentul cel mai apropiat. După etimolo¬gie, el poate fi definit ca știința sau teoria artei. Dar el a fost însușit de industrie și știința apli¬cată pentru genurile lor de meșteșug și nu se prea mai aplică artelor frumoase moderne. Savanții germani folosesc cuvântul Kunstwissenschaft (știința artei), dar în engleză se folosește de obicei aesthetics (derivat din cuvântul grecesc care înseamnă percepție) pentru a cuprinde studiul teoretic al artelor frumoase. Sensul larg de „artă” se mai folosește încă în mod vag, ca în expresia „arte medicale”. Dar într-o discuție precisă, acest înțeles inițial este acum învechit, despărțindu-se în (a) tehnologie sau știință aplicată pe de o parte, țintind în spe¬cial spre utilitate; și (b) diferitele noțiuni pe care suntem pe punctul să le examinăm, considerate toate mai mult sau mai puțin antitetice utilității. O inovație importantă în tehnologie este numită „invenție” sau „descoperire”, pe cînd în artele frumoase este numită „creație” sau „compoziție originală”. Webster dă următoarea definiție: „Arte liberale (traducere după artes liberales, artele superioare, pe care, la romani, numai oamenii liberi [liberi] aveau voie să le urmeze). În evul mediu, cele șapte ramuri ale științei: gramatica, logica, retorica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia, în epoca modernă, artele liberale includ limbile, științele, filozofia, istoria etc, care formează pro¬grama analitică a învățământului universitar sau de colegiu, spre deosebire de învățămîntul tehnic sau profesional. De asemenea, se mai folosește termenul prescurtat de arte pentru a desemna anumite titluri acordate de colegii și universități, cum ar fi doctor sau licențiat în arte”. Acest sens de „arte” este mai îngust decât sen¬sul tehnic larg, prin faptul că exclude pregătirea tehnică de specialitate. Dacă urmezi un program de studii intensive în tehnicile oricărei arte - fie că este vorba de o artă „utilă” ca medicina, sau o artă „frumoasă” ca pictura - nu urmezi un program de studii în „arte” în sensul de arte liberale. Istoria și înțelegerea picturii, sculpturii și ar¬hitecturii sunt incluse uneori ca o parte a progra¬mei analitice a artelor liberale, cel puțin ca ma¬terii facultative. Rareori sunt cerute în mod obligatoriu, și adesea sunt omise cu desăvârșire. Numai literatura este inclusă întotdeauna printre artele frumoase sau estetice. Cursurile de „engleză” și de limbi străine pun adesea accentul mai curând pe gramatică și pe tehnica vorbirii decât pe arta literară. Această situație face ca titlul de licențiat sau doctor în arte să pară un termen impropriu celor care înțeleg „arta” într-un sens estetic; căci studenții pot dobândi aceste titluri fără să cunoască nimic sau aproape nimic despre artă în acest sens. Termenul de „arte liberale” este încă folosit în sensul medieval, în măsura în care cuprinderi o oarecare doză de știință. Astăzi, o programă analitică de „arte” cuprinde de obicei câte ceva din matematică și noțiuni de bază din alte cîteva științe; nu atât încât să facă din cineva un om de știință, dar (de presupus) destul pentru a-1 face să-și dea seama de contribuția lor culturală. Deci acesta nu este un sens precis estetic al cuvîntului „artă”, căci cuprinde o cantitate considerabilă de știință, și ar putea să nu cuprindă nimic din „artele frumoase”, cu excepția litera-turii, îl vom numi sensul intelectual larg al arte”. După o analiză minuțioasă a tuturor componentelor artei, Thomas Munro ajunge la o definiție, socotită și aceasta...provizorie. Este drept, cam extinsă, dar pare eshaustivă. Ea are trei subdiviziuni: a). Arta este meșteșugul de a făuri sau a face ceea ce este folosit sau destinat ca un stimul pen¬tru o experiență estetică aducătoare de satisfacții, adesea împreună cu alte țeluri sau funcții; în special într-un asemenea mod încât stimulul perceput, înțelesurile pe care le sugerează, sau amîndouă împreună, sunt simțite ca frumoase, plăcute, interesante, mișcătoare sau în orice alt fel valoroase ca obiecte ale experienței directe, pe lingă orice alte valori instrumentale pe care le pot avea. b). Arta este meșteșugul de a exprima și a comunica o experiență emoțională și de altă natură din trecut, atît individuală cît și socială, într-un mijloc de expresie perceptibil. c). In special, acea fază a unui asemenea meșteșug sau activități care se preocupă cu proiectarea, compunerea sau executarea cu o interpretare personală, spre deosebire de execuția de rutină sau reproducerea mecanică. Atunci când un scriitor vorbește despre „artă”, el tinde să sugereze una sau mai multe dintre ideile de mai sus, ajutându-se de context pentru a indica la care vrea să se refere. Dacă un anumit scriitor folosește cuvântul într-un alt sens, cu totul diferit, el riscă să fie înțeles greșit, agravând și mai mult o situație confuză existentă. Îi revine sarcina de a dovedi de ce acesta este de preferat; dar chiar și așa, noua sa definiție nu va deveni recunoscută sau „corectă” din punct de vedere lexicografic până când nu va dobîndi o răspândire destul de mare, plină de autoritate. Atunci ea poate fi trecută în viitoarele dicționare. Se întâmplă ca poetul să fie el însuși înclinat spre actul critic, fiind capabil să-și judece propria creație. Dar acel Dante care scrie un comentariu pe marginea primului cânt al poemului Paradisul nu este altceva decât încă un exeget al operei dantești. Cele spuse de el prezintă un interes deosebit, dar nu au o autoritate absolută. Criticul este în general considerat a fi mai în măsură să aprecieze valoarea unui poem decât creatorul său. Dar mai dăinuie încă părerea că este oarecum ridicol să-1 consideri pe critic judecătorul suprem al sensului poemului, chiar dacă, în, practică, acest lucru este evident. Eroarea se explică prin incapacitatea de a discerne între literatură și scrierile cu caracter aprecia¬tiv sau descriptiv, reflex al unei activități mintale diri¬jate, conșitiente, care își propune în primul rând să afirme ceva. Artistul, în concepția lui Diderot, de pildă, este un sociolog și un gânditor enciclopedic, capabil să evoce până la reprezentarea reală a conflictului dintre îndemnurile naturii și “mizerabilele convenții executate de despotismul laic și religios, de pregătire a umanității pentru salutara “revoluție”. Rezumate ale definițiilor date de diferiți filosofi au fost alcătuite de Oswald Külpe, „The Conception and Classification of Art from a Psychological Standpoint”, 1907; Earl of Listowel, A Critical History of Modern Aesthetics, 1933; M. M. Rader, A Modern Book of Esthetics. An Antho¬logy, 1935; B.C. Heyl, New Bearings in Esthetics and Art Criticism. New Haven, 1943; DeVitt Parker, “Aesthetics”, Encyclopedia of the. Arts,1946. Lev Tolstoi, în Ce este arta?, include o privire istorică asupra definițiilor artei. Aceasta îl conduce la propria sa definiție, după Veron, a artei ca „expresie și comunicare a sen¬timentului”. Tolstoi trece în revistă pe principalii autori care au asociat „arta” cu „frumosul”. Începînd cu Winckelmann, pentru care „legea și țelul oricărei arte este numai frumosul”, el le atribuie păreri similare lui Lessing, Herder, Goethe și altora pînă la Kant. Frumosul, adaugă el, a fost înțeles ca „ceva ce există în mod absolut și se întrepătrunde mai mult sau mai puțin cu Bi¬nele”. Mai mulți autori englezi și francezi (Kames, Batteux, Diderot, Voltaire, d'Alembert) au susținut apoi, spune Tolstoi, că gustul decide ce este frumos, că plăcerea sau bucuria este țelul artei și că legile gustului nu pot fi stabilite. După Schiller, „țelul artei este, ca și la Kant, frumosul, al cărui izvor este plăcerea fără avantaj practic”. Când Ibsen susține că Împărat și Galilean este cea mai valoroasă piesă a sa și că anumite episoade din Peer Gynt nu au nicio samnificație alegorică, nu putem spune decât că Ibsen este un critic mediocru al lui Ibsen, crede N. Frey. Prefața lui Wondsworth la Baladele lirice este un document remarcabil, dar ca simplă mostră de exegeză wordsworthiană nimeni nu i-ar acorda mai mult de nota 7-8, susține Frey. Afirmația că dacă s-ar naște din nou, lui Shakespeare i-ar fi imposibil nu numai să aprecieze, dar și să înțeleagă comentariile exegeților săi, pare să-i expună nu o dată pe aceștia ridicolului. Faptul luat în sine nu este imposibil; avem puține mărturii fie ale lui însuși, fie ale altora cu privire la interesul lui Shakespeare pentru critică. Chiar dacă ar exista asemenea mărturii, explicația dramaturgului pri¬vind intențiile sale în Hamlet de exemplu n-ar constitui o judecată critică finală a acestei piese, care să dezlege o dată pentru totdeauna enigmele, așa cum nici o repre¬zentație a ei în regia autorului n-ar putea constitui o reprezentație model. Și dacă poetul nu-și poate judeca obectiv propria operă, cu atât mai puțin va putea să ju-dece creația confraților săi. Este aproape imposibil ca poetul în ipostaza sa de critic să evite încercarea de a ridica propriile gusturi, determinate de practica sa poetică, la rangul de lege universală a literaturii. Critica însă trebuie să se sprijine pe ceea ce creează întreaga literatură: din unghiul ei, orice părere despre scopul literaturii în general, sau despre orice scriitor de renume în special, va apărea în perspectiva cuvenită. Poetul devenit critic nu elaborează operă critică, ci documente literare, demne a fi cercetate de către critici și sociologi. Aceștea pot foarte bine să aibă o valoare deosebită ca documente : pericolul ca ele să genereze erori apare numai în cazul în care sunt trans¬formate în directive pentru critică. Ceea ce duce la sociologism vulgar, lucru care, din păcate, s-a întâplat adesea. M. M. Rader, în “A Modern Book of Esthetics. An Antho¬logy”, prezintă teoriile asupra artei sub următoarea listă, completată și de noi: - joc (H.G. Gadamer, Lange, Groos, I. Barbu); - voința de putere sau împlinirea dorinței (Nietzsche, Freud, Parker, M. Robert); - expresie și comunicare a emoției (Eugene Veron, Lev Tolstoi, Lovinescu); - plăcere (Marshall, Santayana, Adrian Bejan); - intuiție, tehnică (B. Croce, H. Bergson, Călinescu); - intelect (Hegel, Northrop Frye, Roman Ingarden , Maritain, Fernandez, M. Dragomirescu); - formă (Richard Wollheim, Parker, Bell, Fry, Carpenter); - empatie (Emile Faguet, Lipps); - detașare psiholo¬gică (Antonio Lobo Antunes ,Ortega y Gasset); - izolare și echilibru ( Diderot, Goethe, Richards, Wood); - influență culturală (R. Barthes, Spengler, Vianu, E. Simion); - instrumentalitate (Morris, Dewey, Whitehead). Aproape toți sunt de acord cu același principiu: că o operă de artă nu este o simplă imitație sau reproducere a faptelor, și nu o simplă manipulare a materiei; ea este o „proiecție a inspirației artistului, a sentimentelor sale, a preferințelor sau simțului său asupra valorilor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate