Arta contemporană mă fascinează pentru că este total lipsită de dogme și convenții. Sau mai precis, funcționează doar acele reguli cu care artistul – dator să-și cripteze opera într-un cifru personal pentru a atinge ceea ce încă mai numim, formal, un standard de valoare – își construiește lumea virtuală. Termeni precum „urât” și „frumos” dispar, se dizolvă în fluidul emoțional, bun conducător de mesaj, menit să circule de la creator spre privitor.
Doresc să recomand amatorilor acestui gen de artă vizionarea virtuală a unei expoziții interesante, semnată de artistul plastic Ionuț-Theodor Barbu, cu titlul generic „Just waiting”. Variante au existat de-a lungul anilor sub același nume, în fapt colecția de forme circumscrise aceleiași tematici s-a îmbogățit constant de-a lungul anilor. Cea mai recentă aducere într-un spațiu fizic de expunere a avut loc anul acesta, la galeria "Simeza" din capitală, începând din 28 octombrie până pe 9 noiembrie.
Așa cum noțiunea în sine de „așteptare” – deși indivizibilă din punct de vedere conceptual – poate implica diferite stări sufletești în funcție de ce aștepți și cum aștepți, după cum ea are valențe diverse și ținând cont de cine așteaptă, tot așa și pânzele au un același personaj central, perpetuat însă în felurite ipostaze, texturi, stilizări și cromatici. Fundalul – contextul – se supune și el variațiilor gamei de culori, de la răceala de gheață a albului sau griului neutru la incandescența apocaliptică a tonurilor de galben, roșu și violet.
Forma centrală – în variantele timpurii un cap reptilian – se metamorfozează într un chip uman, cu buzele desfăcute la un unghi anatomic imposibil și dintre care o limbă cu tăiș de pumnal erupe spre infinit, ca într-un țipăt. Câteodată, țipătul pare a fi amuțit, iar țeasta nu mai este nici scăldată în roșul uniform al sângelui, nici pătată de ocrul gălbui al unei morbidități edemacioase ci transmută într-un craniu erodat sau carbonizat care pare a pluti în derivă într un univers fără viață. În unele variante, despărțirea de trup este bătătoare la ochi și dramatică. În altele capul sugerează privitorului – liber să speculeze – forme aproape hazlii: o mănușă de box, un scaun, textura pământie a unui cartof ori cea lemnoasă a unei buturugi. Alteori compoziția pare a se elibera de orice aspect emoțional, ca un origami fotografiat în fața unui perete. Ca excepție de la regulă, există și ipostaze în care „personajul” central este schimbat, precum aceea în care în locul craniului stă o pereche de „cizme” amputate din trupul uman.
Povestea pe care aceste forme o spun, completându-se una pe alta, e pentru privitor o provocare s-o continue și să-i pună propriul subtitlu. „Just waiting” ne provoacă printr-un mic artificiu semantic intraductibil în limba noastră. „Suntem doar într-o continuă așteptare” ar fi o traducere imperfectă, dar ne poate duce spre o ramificație pe drumul înțelegerii. Este oare vorba despre ceva ce ne așteaptă sau pe care îl așteptăm?


PS. Adresa expoziției virtuale poate fi gasita cu motoarele de cautare folosind drept cheie numele artistului