Prima jumătate a secolului al XX-lea stă sub semnul stilistic al lui Tudor Arghezi, personalitate artistică puternică, laborioasă, ieșită din tipare și aflată într-o relație specială cu cuvântul: mereu în căutarea lui, aproape prins de fiecare dată, țintuit în vers sau în proză, pus să nască pui, asistat de la naștere și până la maturizare, exploatat și din nou pregătit pentru iarnă, îngropat ca să moară și așteptat să nască în ajunul paștilor.
Pentru Arghezi, peste care probabil nu trecea o zi fără să slefuiască diamantul cuvintelor, nu doar operația în sine era miraculoasă, ci chiar cuvântul era plin de stanietate. “E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba. O mie de tone de pietriș sunt chiar pietrișul și dacă din ele nu aș putea face decât macadam, cu simboalele lor eu pot face orice, afară de macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuși, alăturat unei împrejurări descrise, are o viață personală, împrumutată de la lucruri, și el poate ajunge o putere de sine stătătoare.
Meșteșugul cuvântului a cernut și cerne fără răgaz lumea și sufletul ei și a dat naștere literaturii și elocvenței.
Un cuvânt numește, alt cuvânt îl pune în mișcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântărește un miligram și alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui și înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi la izvoarele pornite din ele; într-un cuvânt se face ziuă și în alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele, sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea: te otrăvesc ca bureții și te adapă ca roua de trandafiri. Chimia, aplicată la culori și parfume, este o copilărie comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele, de la primele cântece și basme despre Dumnezeu și om...”
Tudor Arghezi a fost recepționat de la început ca un poet de excepție și unora li s-a părut firesc să-l așeze alătuti de Eminescu. Ralea notează fără echivoc că Arghezi este cel mai important poet de la Eminescu încoace. Firește, așa cum se întâmplă îndeobște cu spiritele de excelență nu au lipsit contestațiile și ele continuă și astăzi. Unii nu acceptă ideea că lângă Eminescu ar mai putea fi așezat și altcineva, alții înțeleg greșit remarca lui G. Călinescu atunci când vorbește despre nefirescul existenței unui singur mare poet într-o literatură. Și tot alți îl contestă pentru că nu-l pricep, în mod sincer (nu ne interesează, precum se vede, detractorii) ei nu au acces la estetica argheziană, mai aproape de scopul nostru, nu-i înțeleg gustul. Nu este mai puțin adevărat că într-o perioada literară deosebit de fecundă - ne referim acum la epoca dintre cele două războaie mondiale - în care au scris și au impus noi modalități de expresie Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia (cei trei mari B., cum au fost numiți) este dificil să-l extragi pe Arghezi și să-l așezi deasupra tuturor. Și nu este vorba doar de cei trei de mai sus. Ion Pillat, Adrian Maniu, Ion Vinea, Dan Botta, Radu Gyr bat și ei la fel de insistent la porțile nemuririi, sosiți toți tot în urma unor fructuoase alergări și nu neaparat cu tălpile rănite și picioarele pline de praf.
Problema, așadar, nu este de a stabili un clasament și de a lămuri (dacă se poate o dată pentru totdeauna, cum doresc unii!) cine este primul poet după Eminescu, ci de a stabili rolul unuia sau al altuia în dezvoltarea poeziei românești, pentru momentul istoric pe care îl traversează sau, și mai mult și acolo unde este cazul, pentru dezvoltarea generală, continuă a versului românesc.
Pe bună dreptate, Ov. S. Crohmălniceanu consideră că “nu atât apariția lui Tudor Arghezi este miraculoasă, coincizând cu înnoirile aduse de mișcarea simbolistă, cât transformarea fundamentală pe care a suferit-o prin el poezia românească. ” Numai astfel pusă problema se poate ajunge la un rezultat corect (în cazul artei, cât mai aproape de... corect, fiindcă nu există posibilitatea verificării rezultatului, iar când se poate, dupa trecerea timpului, silitorul elev care a obținut rezultatul corect nu mai există și deci nu se poate bucura de laurii victoriei. Așadar, credința că ceea ce facem va fi răsplătit este necesară și aici...). Și putem subscrie la observația că, practic, de la Eminescu încoace lirica românească n-a cunoscut prefaceri mai adânci”. “Arghezi a silit-o să parcurgă, arzând etapele, în aceiași ani, momentul post-simbolist al revoluției poetice moderne din prejma primului război mondial și să se sincronizeze pe deplin cu spiritul veacului.“ Sunt asadar poeți care-și obligă contemporanii și chiar urmașii să scrie o altfel de poezie de cea pe care ar dori-o asemeni celor pe care le-au învățăt cândva. Arghezi este unul dintre ei, după apariția volumului “Cuvinte potrivite “ - 1927 - a devenit imposibil pentru un autentic poet să mai scrie ca înainte.
Același lucru s-a întâmplat, câteva decenii mai târziu, după apariția lui Nichita Stănescu. Așadar dacă nu apariția sa este miraculoasă, cum nu este nici a lui Eminescu, deși s-a încercat acreditarea ideii că nimic n-ar explica apariția unei a semenea forțe poetice (“unui asemenea geniu“ era o formulă “a unui asemenea meteorit”, era alta), miraculoasă siguranța cu care Arghezi prevede direcțiile de dezvoltare a poeziei în viitor, capacitatea lui de a renunța la ceea ce va părea vetust la un moment dat și intuirea noului, a căilor nebătătorite, dar rodnice, redescoperirea magiei cuvintelor, capacitatea de a utiliza vocabule banale, curajul introducerii neologismului și, nu în ultimul rând, descoperirea subiectelor considerate nepoetice până la el. “Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezia chtonică, poezia vizionară, poezia terorii mistice, poezia primitivității, poezia universului domestic, poezia răzvrătirii, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuității, poezia absurdului își află punctele de plecare în opera lui. Arghezii e placa turnantă a liricii romănești noi. Tot el a săvârșit miracolul unei fuziuni perfecte între tradiție și modernitate, încât amândouă au putut să-l revendice cu o egală îndreptățire.“
Deși știm că Arghezi este apreciat de la început de Al. Macedonski, poet simbolist, pentru care sunetul, muzicalitatea sunt esențiale, avem surpriza să constatăm că nu muzicalitatea este idealul său în poezie, ci plasticitatea. Substanța aeriană trebuie închisă, în viziunea sa, “în forma de gheată a laturilor corecte”, “într-o cristalizare geometrică”. (De altfel prea mult n-ar trebui să ne mire, totuși, această preferință pentru plastică, dacă ne amintim că Arghezi a fost și un excelent cronicar de expoziții, iar pictorii vremii au avut în el un fervent susținător). Iată, așadar, cum susține Arghezi simbolul: ”Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimată; plasticul e perceptibil ochiului și susține concepțiunea; mintea după ce s-a folosit de el îl străpunge și-l lasă în urmă - simbol”.
În ceea ce privește conceptul de “poezie nouă “ Arghezi are alte păreri decât contemporanii săi și nu evită s-o spună pe un ton virulent, caracteristic pamfletarului:” La București, dilemele ocazionale de la Paris au luat proporțiile unei vaste concepțiuni, bazată pe număr și pe izmenitură (...) Oameni foarte ”nesimbolici” fabricară echivocuri sonore și grețuri poetice bogate-n sentimente ca pâsla. Și pentru a nu se hotărnici ridiculul, se mai titrară ”simboliști instrumentiști”.
Crezul artistic cel mai categoric îl constituie, se pare, articolul împotriva lui Liviu Rebreanu intitulat “Cum se scrie românește.” Este o condamnare fără apel a romanului Ion. Evident nedreaptă, dar pe noi ne interesează să vedem care este conceptul stilistic al fostului monah. El mărturisește că, jignit în simțu-i estetic, nu reusește să treacă peste pagina 27 a romanului. Ce este frumos, e următorul fapt sesizat de criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu: Arghezi nu jignește autorul, el are probleme cu arta nu cu artistul. Totuși, cred că lui Rebreanu i-ar fi convenit să-l facă gângav, chior, mut și prost. Arghezi are însă alte arme: ”Un artist se spânzură și nu dă la tipar asemenea rezultate. Demnitatea literară îi impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frântură în imagini, o iuțire și o abreviere lapidară, un ritm - o mie și una de sarcini pe care trebuie neaparat să le răstoarne scriitorul. Ceva să umble prin fundul cuvintelor, să le reânsuflețească, să le croiască un destin, să le stăpânească și să le comande.
Limba nu poate să fie o magazie și un depou de unelte sterpe ca dicționarul, decât în cărțile proaste... Dacă literatura s-ar numi numai actul de-a aglutina priveliști și personagii și de a le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecât dedesubtul realității, pe care copistul și anecdotistul le adună în sac, private de viața lor. Și aci încep, mi se pare, și vocația și talentul și arta; să substitui vieții materialelor în libertate, o viață esențială, concentrată, compatibilă cu constrângerile și disciplina artei. În dozajul acestei vieți, în felul cum o dozează, în abilitățile, violențele și farmecele pe care le pune în joc, se vede artistul și în raport cu această singură muncă de zămislire, care n-ar fi numaidecât o muncă și ar fi mai mult o inspirație subită, se cunoaște artistul”.
Șerban Cioculescu, poate cel mai autorizat critic al operei argheziene, afirmă că textele argheziene confirmă o concepție “profetică și călugărească”. Profetică pentru că scrisul lui este dinamic și clocotitor, biciuitor, am afirma, fără umor și îngăduință. “Călugărească în înțelesul răbdării benedictine, al înflorării încete, al migalei savante”.
Contestat la apariția volumului Cuvinte potrivite, în 1927 (că doar pe mulți popise și el!), Arghezi răspunde o dată atacurilor:”am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase,cuvinte cu râie: le-am excitat aroma,le-am avivat rănile cu sticlă pisată și le-am infectat pe unele complet; și cum de la ele la azur e o distanță directă, o corespondență, am făcut pe cale artificială și cuvinte oglinditoare sau străvezii și am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intenția de a împrumuta verbelor însușiri materiale, așa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau musculate și cu păr animal”.
Interesantă este concepția lui Tudor Arghezi despre ceea ce noi am numi inspirație și tehnică. Întâi câteva versuri dintr-un poem intitulat simplu Un cântec:
Le-am muncit
Dar nu le-am iscusit.
Le-am lucrat, nu le-am făcut.
Am fost ca un ostenitor mut
Care-a grăit și nu și-a dat seama:
Eu am prins numai războiul și scama.
Și iată comentariu lui Cioculescu: ”Întâiul termen al disocierii este foarte limpede: artistul care iscusește este vizionarul; Arghezi se scutură de acest fel de muncă, la care sufletul poate să nu participe.Mai departe, deosebind între “a lucra” și “a face”, înțelege să repudieze confecționarea, munca neartistică, a lucrului în serie. Remarcabile sunt versurile în care poetul se compară cu ostenitorul mut, cvare a grăit fără să-și dea seama: în acest al treilea termen al disocierii, artistul stăruie să aplece balanța în sensul genezei inconștiente a operei de artă, chiar când poetul își muncește și își lucrează versul. În sfârșit, când poetul religios afirmă cu modestie că meritul său se reduce la materialele de lucru și la unelte (scama și războiul) cuvântul său nu mai poate fi primit decât cu circumspecție, deoarece lucrul, după cum am văzut, nu s-a efectuat singur. Întrebarea ce s-ar mai putea pune este următoarea: în ce măsură arta lui Arghezi este lucidă? Ca în toate lucrările spiritului, săspunsul nu poate fi de natură cantitativă, cu procentaj exact. De bună seamă însă, luciditatea lui Arghezi este unul din factorii artistici cei mai considerabili. Oricât și-ar prezenta poetul arta ca o manufactură mai isteață, nu l-am putea niciodată jigni, crezându-l pe de-a-ntregul".
Prozatorul. Se știu mai puține, din păcate, despre arta prozatorului Tudor Arghezi, socotit de critica literară și de cititorii avizați unul dintre cei mai însemnați prozatori din perioada interbelică. Tudor Vianu socotește că proza românească nu a atins niciodată nivelul la care a ajuns prin Arghezi, “cel mai de seamă artist contimporan al cuvântului”. O privire, ricât de fugară, în epocă – și poate și după aceea – ne va convinge că Vianu are dreptate:”Obiecțiile pe care le-a stârnit în unele cercuri s-au adresat rareori artistului. Au putut fi atacate atitudinile sau temele artistului, nu mijloacele sale de artă. Dacă uneori a displăcut ce scrie Arghezi, rareori a fost contestat cum scrie” . Și aceasta fiindcă este imposibil ca lui Arghezi să nu i se observe originalitatea. Nu acea originalitate căutată, pornită din snobism, ci organică, o formă impusă să gândirea lui neîncadrabilă în tipare, de viziunea personală asupra lumii și de o simțire inconfundabilă.În acest caz, “Arghezi rămâne un artist prodigios, al cărui scris posedă mari însușiri de forță și preciziune, stăpân pe o imaginație ingenioasă, un meșter suveran al limbii, adusă să vibreze sub pana sa, cu accente necunoscute până la dânsul. Rareori a existat un scriitor la care actul artistic al scrisului să fi sugerat mai puternic impresia libertății creatoare. Foarte deseori regulile sintaxei, ordinea topică a cuvintelor, înțelesul propriu al cuvintelor sunt deopotrivă călcate, fără ca scrisul lui Arghezi să trtezească sentimentul unei limbi false”.
Se observă destul de ușor că multe din paginile lui Arghezi, fie de poeme fie de proză, sunt sărituri peste obstacole pe care artistul și le-a ridicat în fața proprie-i alergări. Și se mai poate băga de seamă că Arghezi nu este în competiție cu nimeni, el se întrece doar cu sine, deși la începutul activității sale influiența lui Eminescu era vizibilă. Mai târziu, însă, poetul matur privește arta ca pe un joc sublim, o cursă cu obstacole care nu are câștigători și învinși, și la care, probabil, este mult mai importantă alergarea decât câștigarea premiului. Privită din afară munca lui nu pare să aibă sens, poate nici nu este muncă, poate nu-i înțelege nimeni sensul. Un copil, fiul lui, o percepe astfel, evident, cuvintele fiind ale artistului care-și închipuie ce înțelege (sau nu înțelege) cel ce se uită, fie el ființa cea mai apropiată: ”Tare-mi place în odaia ta, în care stai și-ți cheltuiești luminile ochilor la lumina lămpii. Ce faci tu? Când mă culc și când mă scol, tu ții o surcea neagră în mână și o duci pe o hârtie albă. E tot ce-i mai negru în casa noastră, și tot ce-i mai alb. Mă uit cum iei în ciocul condeiului o picătură de cerneală și cum mergi cu ea o bucată de vreme, pe foaia de hârtie. Slove faci? Așa mi-ai spus. De ce-i fi făcând slove? Și pentru cine le faci? Mai ai tu o fetiță pe care nu o știu, un băiat? Nu-i adevărat. Tu faci slove pentru tine, fiindcă ești cu toate mustățile tale și cu toată vocea ta groasă, un copil bătrân. Tu nu ești serios. Dacă ai fi mai serios, te-ai fi apucat de alt meșteșug și ai fi plecat de acasă cu ghiozdanul, la catedră sau la tribunal, sau măcar ai vizita în fiecare zi niscaiva domni miniștri. Te-ai fi ales măcar deputat și ți-ai fi găsit și tu un stăpân”.
Da,da, iată de ce nu este artistul serios, fiindcă n-are stăpân și vrea să-și păstreze libertatea. Adică amintirea copilăriei, starea de puritate. Ne fuge mintea la spusa Domnului Isus : dacă nu veți fi ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor…Artiștii sunt ca niște copilași și s-ar putea să aibă în ceruri rezervată o masă cu nisip, creioane colorate, pânze de cer pe care să picteze și munți de granit pentru săpat poeme cu stilete de diamant stelar.
Până atunci să observăm câteva tușe măiastre în uvertura Ce-ai cu mine, vântule:
1. ochii au lumini, pentru că sunt creație divină, lampa are doar lumină, la singular, e creație umană și are deci o singură dimensiune.
2. Demitizarea uneltelor, care, n-au în sine nici o valoare. Poetul ține o surcea în mână, nu stilou Parker, căci nu uneltele creează.
3. Arta și preocuparea pentru ea sunt permanente: când mă culc și când mă scol – scrisul nu este un hoby de sfârșit de săptămână.
4. Din aceste extreme – tot ce-i mai negru și tot ce-i mai alb – naște artistul ceva.
E greu de înțeles cum și ce produce el.
5. Dacă se pune problema utiltății, nu se știe ce, de ce și pentru ce face slove artistul.
6. Mai ai tu o fetiță, un băiat?. Cel întrebat nu răspunde. Cel care chestionează nu crede rostitul sau nerostitul răspuns. Apar însă cuvintele nu-i adevărat. Cine cunoaște biografia lui Arghezi e încântat de delicatețea prezentă în acest spațiu gol : Arghezi mai avea un copil, în afară de Baruțiu și Mitzura, dintr-o altă căsătorie…
7. Și așa mai departe până când se alunecă în pamflet, că nici artiștii nu sunt niște îngerași, folosesc și ei cuvintele, uneori, ca să lovească; dar cel mai adesea, ca să se apere.
Să urmărim spusele copilului și gândirea tatălui, în aceleași cuvinte:
“Peste drum de noi mai stă o fetiță, și Tătuțul ei face slove și el. Am auzit că nu le nimerește și nu le face frumoase ca tine, dar, vezi, el a cumpărat casele în care stă și încă vreo câteva, și el călătorește prin minunatele țări streine, cu bani mulți și cu însărcinări pe care tu nu le ai”.
Dacă formula limbaj de lemn, folosită de cei care nu sunt capabili să se exprime în cuvintele lor și apelează la șabloane, este o expresie sugestivă și ușor de înțeles, lui Arghezi i s-ar potrivi o altă formulă, aflată la antipod : limba de plastilină. Arghezi poate face orice din limba română. El ia acest material la înemâna oricui și face din el ce dorește. În mâna lui limba e bici, joardă sau nuia fermecată de alun; e brațul care lovește sau degetul care mângâie, otrava care ucide ori parfumul de trandafir. Cu ea blesteamă fără chip de întoarcere sau binecuvintează în veac.Asemeni lui Moise în vechime, el nu se sfiește să împartă cu toiagul apele și sub călăuzirea Marelui Cuvânt, prin apele Mării Roșii să se calce ca pe uscat sau să se afunde în mlaștină. Prin Arghezi, Domnul limbii române face să adie un vânt ușor care alungă mlaștina rea a vorbelor sau agață de gâtul celui sancționat greutatea pedepsitoare a blestemului pentru trei generații.
Asociații surpriză, pe care doar mintea lui le-ar putea născoci, îi sunt alături la tot pasul. Numai el ar putea găsi ceva comun între oi și împăratul Franței: ”La miezul nopții, trec, din munte spre baltă, clopotele târlei ( noi toți am fi spus că trec oile, el vede clopotele trecând – n.n.). Când au adormit copii demult, și plugarii și boii,și, de somn, au uitat să cânte cocoșii ( ceva imposibil, care nu s-a întâmplat de la facerea lumii, se întâmplă acum în modul cel mai firesc : de somn – n.n.), oile călătoresc.Bordeie în peregrinare, ațipind poate în mers, ca soldații lui Bonaparte, ele urmează linia drumului albindă, strânse de aproape, cojoc lângă cojoc ( înlocuirea ființei cu imaginea produsă de el prin produsul finit, familiar oricui – n.n.), copite mici lângă copite mici, ca o insulă de umbră care se mișcă lin prin întuneric”. Și toată această risipă de praf solar pentru a descrie deplasarea unei târle de ciobani dintr-un loc în altul.
Uneori cuvintele sale sunt rugăciuni sacre, par copierea aidoma a unor gânduri intime. Sinceritatea e totală: ”Mă rog ție, Doamne, și nu știu cui mă rog și de ce. Sufletul mi-e plin de o bogată durere, ca o corabie de mărgăritare, ce-și poate pierde tezaurul la o răscruce de talaze.Durerea mea trebuie să o împărtășes cuiva, și niciun om nu-i în stare să mi-o priceapă și nu are auzul de care sufletul meu simte nevoie”. Poetul este pregătit pentru o renunțare totală la sine, nașterea din nou e viitorul pas: ”Mă rog ție pentru că ți-s stelele frumoase, pentru că ai urzit azurul, pentru că ai făcut caprele și copacii și ți-ai răspândit ființa ta în toate semințele și în toate făpturile, cu care, fără voia mea, mă simt legat, fie că tu știi sau nu știi. Mă rog ție, Doamne, să nu mai fiu eu însumi”. Altădată ruga lui e ca un psalm: “Dă-mi Doamne, știința să te înțeleg, dacă n-am decât părerea că te simțesc. Mintea mea nu Te poate scruta, gustul meu nu Te cuprinde, auzul și văzul meu nu te deosebesc. Mărginit la simțuri, nu te pot nu te pot cerne în sita lor. Ca și o umbră tu treci prin ele, și ciurul rămâne gol. Să cred ce mărturisesc viclenii și hoții lor, nu se poate, - și nici cu proștii nu mă adun, ca să-l tâlmăcesc. Dacă fierbințeala mea și munca mea de singurătate nu sunt sunt în stare să se apropie de Tine, cum s-ar putea bănui că poți încăpea în vicleșugul lor?”. Rară o asemenea sinceritate totală. Curând suferința lui devine suferința cântărețului. Prin cântec, exista șansa izbăvirii, apare speranța: ”Cântă, vioară, cântă! Parcă-n glasul tău ceva seamănă cu șoaptele zburătoare ale lui Dumnezeu.
Cântă lin, și apoi fă-ți hohotul repede! Varsă-te, jăluiește-te, destramă sufletul meu între coardă și arcuș. Suferința mea de-a de-a te asculta e fără de margini, ca firul rotund, de-a lungul căruia lunecă steaua dimineții, cel din urmă bob al metaniei de cleștar.
Tu trebuie să ai pe Dumnezeu în tine, pentru că lăutarul care te-apasă cu bărbia, ca să gemi, e din proștii aceia cărora Dumnezeu le-a spus adevărul. Toate vitele necuvântătoare îl știu, pentru că tu li le-ai șoptit printre coarne. Și vitele îl tac, încremenite de-a fi tăinuitoarele tale”.
Disperat de ce vede în jur, de abaterile grosolane de la porunca Domnului, poetul, ca un Iov modern, ridică mâinile spre cer și pune întrebări – el vrea să știe care este cauza, ce explicație ar putea avea ce se întâmplă: “Pentru ce, Doamne, atâta cruzime și atâta măcel în grădina ta frumoasă?
Unul mai viu ne tot pândește ca să ne ucidă: că suntem floare, pasăre sau altă făptură, mare sau mică. Toți suntem bolnavi de sfârșit, și toți purtăm în noi, ca niște cutii, numai îmbucătura altora mai fălcoși.
Este drept să ne înghițim unii pe alții? O floare înăbușește o floare: un om pe alt om îl omoară. Este drept?”
O viziune apocaliptică, sfâșietoare apare în capitolul VIII al aceleiași Vântule, pământule. E un eseu, un poem, o schiță. Este un gen literar nedefinit. O însemnare care nu seamănă cu nimic din ceea ce ne este familiar. După modul adresării, am avea de-a face cu o rugăciune.Tonul e intim, spovedania e totală. Subiectul însă depășește marginile unei rugăciuni. Este integrat în strigătul său întreaga istorie contemporană – și nu numai. Tudor Arghezi suferă de boala secolului, tot ce se întâmplă pe planetă îl afectează și pe el. El cunoaște bine canonul biblic, știe cum trebuie să înceapă și să se termine o rugă. Inedită este cumularea păcatelor. Inedite sunt cuvintele volosite: când prețioase, cânnd fruste. Diamantele se rostogolesc printre bolovani de humă, pământ neroditor alături de grohotiș. Nu ne plictisim să cităm, permițându-ne să fragmentăm poemul după voia noastră pentru a sugera poezia care se ascunde în fraza, aparent banală, a lui Arghezi:
”Tatăl nostru,
carele ești în ceruri,
încă nu s-a împlinit
voința ta pe pământ,
după rugăciunea cea de mai nainte [...]
Ei nu și-au iertat
unii altora greșelile,
ci și le-au înmulțit,
fiecare pe ale lui,
cu fapta lui Cain,
fratele lacom și trufaș.
Întocmai ca la începutul veacurilor,
dintr-unul au ieșit doi,
și din doi două sute,
cu ura lui fiecare,
cu un venin
care cere gingiilor
să rupă și limbilor să înțepe.
Þara, plină de mușuroaie,
s-a sălbăticit,
grâul piere în spice,
spicele se schimbă în ghimpi;
arici și șerpi în toată balta și în munți,
și o așteptare de încăierări înnodate în crâmpei de întuneric.
Porumbul face făcălețe și cepuri.
Scârbit de fața oamenilor noștri,
întorși către cârtiți și broaște, soarele nu se mai arată nici în fereastra celui nevinovat și cinstit.
A fost ispita mai vie
omenia
Și scriptura mai puternică
Decât sfatul rugăciunii.”.
Să nu ne lăsăm înșelați de prejudecăți și să socotim că avem de-a face cu un artist răzvrătit, care este nemulțumit de toți și de toate. Arghezi este nemulțumit în primul rând de sine. Este nemulțumit pentru că are unh cod moral pe care ar dori să-l respecte. Pentru că vrea să salveze și pe alții, nu să trăiască singur. Arghezi cunoaște calea: “Mai e timp să te mântuiești, putregaiule, fratele meu. Mai e timp să scapi, că te frământă un chin al tău zănatec, acum când nu mai poți duce la gură paharul din care te adăpai cu beție, și când picioarele tale caută cruciș. Scoală! Scutură-te și săi peste zidurile mohorâte ale temniței tale, în bătaia soarelui mare.
Nu e greu să te mântuiești, fratele meu. Uită de tine numai o seară, numai o zi, din încruntarea ta fără noimă, dumirește-te până în zarea pe care n-ai mai zărit-o, - și spune-ți, tu, ție, ce vezi: lumina lui aril, aprinsă pe ramuri și-n miile de candele pitite-n iarbă, făcliile plopilor, păsările cerului albe.
Un talaz de înviere învăluie lumea și trezește țărâna, odată cu scularea din giulgiu a lui Iisus. Ce nu învii și tu? Că dacă vei muri de tot, mortule pe jumătate, fratele meu, tu nu mai învii niciodată.
N-ai lăsat în urma ta nici semnul căinței, care-i o mireasmă dulce, ridicată din amurg. Al doisprelea ceas e pe cale să se isprăvească. Îl auzi, fratele meu?…Mai e o jumătate de ceas, mai e un sfert, au mai rămas zece minute…Mai poți învia, te mai poți mântui, fratele meu (…).
O pagină demnă de Apocalipsa Lui Ioan.
Încerce câți poeți vor să se bată pentru locul al doilea, căci Acel de pe primul loc nu a fost încă de niciun poet contestat, ci doar de unii care nu sunt nici poeți, nici prozatori, nici critici sau istorici literari. Cel care l-a contestat pe Eminescu, eternul limbi române, s-a aruncat singur din mocirla politicii în deșeurile vegetale, care își pierd chiar și putoarea.
Pentru locul al doilea se urcă sau sunt împiși versificatori vremelnici. Dacă vorbim de locuri, și locul de lângă Eminescu e câștigat de Arghezi. Bată-se poeții să fie poeți, locurile sunt date de Dumnezeul limbilor.