The Guardship
James Nelson
Transworld Publishers, London, 2000, Colecția Corgi Books


James Nelson este un scriitor american contemporan, fost navigator profesionist pe ambarcațiuni cu pânze și autorul a cel puțin 15 romane istorice și cărți documentare. A fost distins în țara sa cu două prestigioase premii, “American Library Association/William Young Boyd Award” (2004) și “Samuel Eliot Morison Award” (2009) pentru ficțiune militară respectiv non-ficțiune. Pasiunea sa pentru corăbii s-a materializat în câteva cărți de succes printre care și trilogia maritimă “The Brethren of the Coast” (“Frații Coastei”), din care face parte volumul de față, ca prim număr al seriei dedicate, așa cum sugerează titlul, redutabilei organizații piraterești din secolele 17 și 18. Faimosul “maestru” al romanelor-saga maritime, Patrick O’Brien, s-a pronunțat în termeni elogioși asupra stilului confratelui său – întâmplător sau nu și purtător al unui nume celebru în istoria navală.
“The Guardship” – într-o posibilă traducere “Paza de coastă”, ar putea deruta încă de la vizualizarea copertei ediției engleze, ce etalează detaliile unei lupte pe mare. Închipuindu-și că aparține exclusiv genului numit de anglo-saxoni “blood and thunder” unii cititori elitiști ar ocoli-o poate, considerând genul ca fiind prea puțin adresat unei anume condiții intelectuale. Nimic mai greșit într-o asemenea evaluare. Deși are toate caracteristicile-cheie ale genului – consistența epică, suspansul, neprevăzutul, răsturnările de situație, situațiile limită – cartea se încadrează deopotrivă în ceea ce numim ficțiune istorică. În fapt, putem spune chiar hermeneutică – dacă luăm în calcul definiția acestei derivate a istoriei, care se ocupă nu cu evenimentele mari (ca bătăliile și războaiele consemnate în documente) ci cu viața oamenilor de zi cu zi, cu caracteristici ce se perpetuează și se schimbă. Măiestria autorului stă însă în modul în care țese în mod credibil firul narativ pe acest cadru istoric; în forța motrice pe care mecanismul vieții sociale în colonia britanică Virginia din Lumea Nouă a anului 1701, cu cinematica, dinamica și factorii ei perturbatori, i-o furnizează pentru a anima personajele.
Cartea – concepută ca un jurnal scris după ce multe schimbări s-au petrecut de la cele întâmplate – debutează cu o frumoasă descriere a ținutului, referit ca “Tidewater” – colonia de la țărmul mării, în care plantarea tutunului este principala sursă de subzistență, putere și bogăție. Acțiunea debutează în unghi strâns și în forță, încă de la prima pagină, cu ocazia reunirii mondene a coloniei în orașul-reședință Williamsburg în așa-zisul Publick Times, perioada în care autoritățile coloniale erau în sesiune. Tot aici facem cunoștință cu personajele principale: Thomas Marlowe, un nou-venit în colonie înzestrat cu toate însușirile ce definesc bărbăția și cu o avere impresionantă – dublată de anume suspiciuni asupra modului în care a fost obținută. Scopul său declarat în tot ce va întreprinde de aici încolo este cucerirea și apărarea frumoasei și tinerei văduve Elisabeth Tinling, al cărei soț a decedat în împrejurări destul de misterioase și care este curtată insistent de un prieten al acestuia ce pare să fie în posesia unei informații ce o poate compromite.
Autorul știe cum să-și construiască personajele astfel încât să nu cadă într-un convenționalism facil, de încadrare simplistă în categoria bun-rău. Intrând în urma unui duel cu curtezanul lui Elisabeth – fiul preferat al familiei Wilkenson, omnipotentă în colonie – într-un conflict de orgolii cu numeroase răzbunări și contra-răzbunări, Marlowe – care printr-o inteligentă lovitură reușește să preia comanda vasului de pază al coastelor așezării, discreditându-l pe fostul căpitan – va avea de înfruntat un dușman și mai puternic, venit din însuși trecutul său nemărturisit: singurul om de care îi este cu adevărat frică, piratul francez LeRois, lider al Frăției Coastei. Puterea lui Marlowe în fața Wilkenson-ilor – dar și expunerea la dezvăluirea trecutului – vin dintr-o necesitate obiectivă a coloniei, aceea de protecție. Dacă tutunul este bogăția de vârf din Tidewater, și cultivarea lui – ceasul ei biologic, amenințarea permanentă a piraților gata să se repeadă asupra coastelor este factorul perturbator dominant. Mai mult, tutunul în sine nu reprezintă nimic atâta timp cât nu e preschimbat în bani, pe o piață de desfacere tocmai la celălalt capăt al oceanului – în Anglia. Nava de pază asigură escorta convoiului format din corăbiile plantatorilor, iar comandantul ei e autoritatea maritimă supremă. O lege privind modul de îmbuteliere a tutunului – în butoiașe de o anumită capaciate și exercitarea dreptului de a rechiziționa marinari de pe orice navă a convoiului pot schimba raportul de forțe cu familia Wilkenson, redusă la imposibilitatea de a-și manifesta prerogativele de pe țărm.
Și legat de - cum spuneam înainte - stereotipul bun-rău, trebuie menționat că personajul principal nu este simpatic deloc la început, deși nu știu dacă asta este sau nu în intenția autorului. Nici contrapartea sa feminină, sub al cărei chip inocent se ascunde un spirit de șicană ce frizează geniul, ca în farsele lui Moliere, nu prea te face să o îndrăgești, pur și simplu pentru că ea este cumva în spatele a tot ce se întâmplă.
Totuși pe măsură ce personajul masculin este angrenat într-o poveste în care victoria și înfrângerea alternează, în care inteligența și orgoliul se dovedesc când aliate când potrivnice, sentimentele cititorului se schimbă. La un moment dat iese la iveală faptul că Marlowe se numește de fapt Malachias Barrett și că trecutul său a fost pirateresc. Paranoicul LeRois, personaj de o cruzime accentuată de severe tulburări mintale este fostul lui căpitan a cărui autoritate Marlowe a îndrăznit s-o sfideze. Conflictul, culminat cu un duel intrerupt, a lăsat urme adânci în memoria afectivă a ambilor și fiecare din ei tânjește (dar se și teme) să-l tranșeze până la capăt. Până la duelul personal, ultim, însă, fiecare își angrenează oamenii într-o luptă feroce în care tacticile diferite își spun cuvântul.
Fascinante sunt paginile dedicate ciocnirii celor două forțe – una, reprezentând legea și un stil ordonat de luptă, mizând pe puterea armelor de foc (în special a artileriei), iar cealaltă – fărădelegea, uzând în special de îndemânarea individuală, de meșteșugul în mânuirea sabiei, dublat de o armă infailibilă de intimidare: așa-zisul “vaporing”, obicei cu efect paralizant asupra nervilor victimei. Este vorba despre un infern de strigăte sincronizate și ritmice la care pirații recurg in corpore: “death, death” - “moarte, moarte”, repetat de întregul echipaj. Interesant aspectul psihologic asupra oamenilor lui Marlowe, care într-o luptă cu pirații, împrumută și ei această dorință intempestivă de a ucide de la apropiere, uitând pur și simplu să aprindă fitilurile tunurilor gata încărcate și sărind la abordaj. Cu priceperea navigatorului de profesie, familiarizat cu arhitectura navelor (avem la început și o schiță explicativă pentru termenii folosiți) și tehnicile de luptă, dar și cu meticuozitatea istoricului care aduce la lumină obiceiuri ale unor comunități umane dispărute, scriitorul este în elementul său.
Și tabloul sinoptic al coloniei sub aspectul său antropologic este interesant. Relația stăpân-sclav, rămasă în linii mari în aceleași tipare până după obținerea independenței coloniilor americane și până la Războiul Civil, este un factor generator de tensiune narativă. Frăția Coastei, printr-un contrast paradoxal, este singura societate democratică și meritocratică – în care albii și negrii au drepturi egale și șanse egale de acces la putere. Dintr-un asemenea tip de relație conflictuală vine forța motrice a personajului King James, sclav eliberat al lui Marlowe care va protagoniza volumul următor al seriei.
Luptând în final pe viață și pe moarte cu fostul său tovarăș de piraterie, Marlowe/Barrett iese învingător, într-o scenă perfect adaptabilă cinematografic, cu maxim efect. Atras în întunericul din cala corabiei lui LeRois, care într-un act de imaginație diabolică face ca lupta să desfășoare în infernul sufocant al unor torțe cu piatră de sulf, protagonistul își ucide adversarul și scapă cu viață după ce sare de pe nava în flăcări. Singura dilemă este acum dacă trecutul său a ieșit sau nu la iveală. Dacă va fi primit ca învingător sau spânzurat ca pirat. Imaginea ca de vis a noii nave de pază sosite din Anglia ca ajutor, pe care el o percepe de la orizontală, eșuat pe o plajă, este cu adevărat emoționantă, semn că autorul a reușit în demersul său de a ne implica afectiv.
Recomand cartea pentru o traducere (în ciuda dificultăților cauzate de termenii tehnici) și cred că și-ar găsi cititori printre aceia pasionați de istoria navală sau de aventuri, dar și printre cei dornici să călătorească imaginar în trecut. O categorie aparte de cititori ar putea fi cei aflați la vârsta adolescenței, pentru care genul de personaj numit de anglo-saxoni “swashbuckler” exercită o fascinație deosebită (iau ca termen de referință neuitata “Odisee a Căpitanului Blood” a lui Sabatini, una din cărțile preferate ale copilăriei multora din generația mea).