Ca și în politică sau în orice domeniu al vieții, felul de a fi al arheologilor, îi face pe aceștia să fie despărțiți, să zicem: liberali sau conservatori. Adică să fie unii legați mai mult de o epocă istorică ori de alta, sau să fie legați de un fir esențial al istoriei.

Ceea ce mi se pare a fi și normal dar și anormal, este că prezentul fiind determinat de toate momentele mari ale trecutului în măsuri diferite, dar de aceeași importanță și poate doar diferit diversificate, este incertă o divizare pe baza unui astfel de criteriu a artei arheologiei. Poate arheologia înțeleasă ca o știință doar, să suporte clasificări astfel nuanțate sau deșirate și să îi așeze și pe arheologi, ca atare, în diferite școli.

În orice moment al istoriei dacă un eveniment semnificativ, ( după științele recente, chiar și nesemnificativ) nu ar fi avut loc sau dacă ar fi avut loc într-un alt mod, cu siguranță că unele lucruri de acum ar fi arătat altfel.
Sunt evenimente care au lăsat o amprentă decisivă, cum ar fi cel al cuceririi Daciei de către Roma.

Și totuși, nimeni nu poate evalua cu certitudine cât de mult a contat această cucerire și cât de mult suntem acum de un fel sau de altul, sau cât contează, având în vedere câte popoare au năvălit aici în cele două milenii și ne-am corcit cu fel de fel de nuanțe ale firii care acum ne ajută sau ne zădărnicesc.

Dar mai este o idee greu de tăgăduit și anume că însăși preistoria are încă multe de spus în știința istorică. Suntem așezați pe un teritoriu bogat în vestigii ale preistoriei iar arheologia nu poate ignora în ansamblul său ceea ce s-a petrecut înainte chiar de a apărea în istorie poporul dac cu toate semințile semnalate de izvoare.

Împărțirea școlilor de arheologie după straturile săpăturilor pe care le studiază preponderent, această specializare devenită aproape ideologică, transferă actul arheologic pur și folositor în cel cu înclinații ce ușor pot deveni părtinitoare.

Existența unor școli daciste, romaniste, medievaliste sau preistoriste cu mentori și adepți divizează și ciuntește rezultatul comun, cel pe care îl așteaptă cetățeanul, dar nu numai acesta și nivelul său ci și orice receptor dat al arheologiei.

Marele volum de informații pe care îl furnizează săpăturile din toate aceste epoci istorice, obligă pe cei care țin frâiele acestei științe să le privească cu detașare și cu același interes.

Pe de altă parte faptul că pe măsură ce vechimea este mai mare, mă refer acum la epocile preistorice, până la cele mai vechi, iar dovezile colaterale, cele documentare, lipsesc, fiind înlocuite doar de credințe regăsite în zona sacră, nu trebuie să reducă importanța studiului preistoriei.

Dimpotrivă, globalizarea, ca fenomen istoric de talia tuturor marilor cuceriri trecute, va avea ca efect prim, în arhelogie, căutări noi, în fondul preistoric cât mai îndepărtat. Iar în România acest fond de cercetare a rămas în urma celorlalte, din diverse motive.

Pe de altă parte este posibil ca să fie nevoită în viitor o apropiere între arheologie ca știintă a dovezilor prin excelență materiale, indubitabile, de celelalte științe mai puțin ajutate de evidență, cele ale spiritului. Trebuie recunoscut faptul că pe cât de indubitabile par materialele scoase prin săpături, în straturile adânci ale trecutului foarte îndepărtat, pe atât de expuse sunt interpretările care se pot alătura acestor dovezi.

În contextul descris mai sus, se deduce că viitorul în arheologie va aparține studiului preistoriei.

Scrierile sacre descoperite în arealul dunărean sunt cele mai vechi din lume, datate din mileniul al cincilea î.e.n., un motiv care solicită revenirea la cercetările din arheologia preistorică.

Se va întreba cineva: de ce poate fi de importanță dezvoltarea în viitor a arheologiei preistorice?
Întrebarea poate fi combătută ușor dacă nu am privi atent spre izvoarele păstrate de culegătorii de obiceiuri și credințe sau dacă am ignora mitologia română care din cauza forței enorme cu care s-a impus în fața creștinismului dar și ale credințelor cuceritorului roman, dă la iveală după 2000 de ani de încercări de a fi asimilată, o putere neobișnuită.

Este încă în viață prin noi înșine o credință necreștină, se pare mai veche încă decât cea a poporului dac, pe care nu o putem abandona și care are efectele ei negative, prin nepăsarea pe care o adoptam față de necunoașterea a ceea ce suntem în fapt, în raport cu cu ceea ce credem noi că suntem.

Este probabil momentul de unire a mai multor științe care să se prețuiască între ele și să ducă în mod convergent spre rezultate de un gen cu totul nou în aflarea a ceea ce s-a petrecut la Tărtăria și în multe alte locuri locuite de civilizații străvechi.

Dacă astăzi se sparge un vas iar cioburile lui se ascund singure în pământ, cât din ceea ce s-a petrecut în jurul acțiunii de a sparge acel vas a putut rămâne în ceea ce se cheamă o urmă arheologică?. De aceea este necesară înțelegerea faptului că unele urme rămân material, dar fondul spiritului din jurul acestor urme și semnificațiile de atunci se transferă doar din viu în viu prin obiceiuri, credințe, firea oamenilor și limba lor și doar o uniune de acum între modalitățile de cercetare, dintre cele exacte, pragmatice și de necontestat cu cele fluide, flexibile, mobile și unduitoare pot să facă lumină în ceea ce s-a petrecut cu multe mileni în urmă și acum ar putea să devină un rost sau un sprijin.