Anca Romeci, sunt o admiratoare a dumeavoastră (ați observat că am evitat să folosesc cuvântul „fan”, care mi se pare mai puțin ilustrativ decât termenul românesc). Încă din anii ’90 am urmărit emisiunea „Muza veselă“ pe Radio România Actualități...
- În primul rând permiteți-mi să vă mărturisesc că sunt flatată să am admiratori ca dumneavoastră, pentru că socotesc că mai important decât numărul este calitatea
ascultătorilor cărora li te adresezi iar, pe de altă parte,
mă emoționează întoarcerea pe care mi-o propuneți în copilăria mea radiofonică: „Muza veselă“, duminică, ora 15, la radio! Ce întoarceri face în sferele memoriei! Ce autoportret de tinerețe, de care o să-mi fie mereu dor! Sincer, nici nu știu ce s-a născut mai întâi, titlul emisiunii sau porecla, care mă urmărește și astăzi; e de ajuns să mă vadă cineva hohotind în birou, că mă și întreabă...“Ei, cum e, Muzo“?!; dar ce e sigur, e că după 125 de duminici consecutive, în care cele tot atâtea episoade ale serialului “Paganini contra Paganini” săriseră orice cal al comediei, mi-am spus… hop!
Datorez decizia de a mă opri relativ la timp colegului și prietenului Flori Ionescu, regizorul emisiunii, care tocmai începuse să se întrebe cine oare are spirit mai dezvoltat al serialului, eu sau autorii “Dallas”- ului?!
- A urmat emisiunea “Portativul mentalităților călătorului”. Trebuie să remarc, titlurile emisiunilor dumeavoastră sunt teribil de sugestive!
- După mine, titlul este întodeauna cel mai greu de ales, fiind ceva ce practic … te obligă! Trebuie să sugerezi ce ești și ce vrei. Ori, tocmai de asta am și renunțat la „Muza veselă”, nu-mi convenea pălăria veseliei cu orice preț! Ceea ce nu presupune însă că, sora sau, mai corect spus, fratele geamăn al „Muzei”, „Portativul”, nu a fost o emisiune de... duminică, ora 15, la radio! Adică tot divertisment, avantaj că scenariul (reflex necondiționat al pasiunii mele pentru teatru, pe care, uite, găsisem astfel pretextul de a ne putea manifesta) îngăduia de astă dată o paletă mai largă de subiecte și de trăiri interioare.
- Bref: profesiunea jazzman.
- „Profesiunea jazzman“, am, n-am treabă, de la 12 și jumătate fix, nu este o emisiune. Este un motiv de a exista.Nu glumesc, e practic cea mai frumoasă jumătate
de ceas a zilei, pe care, chiar și când nu merit, o primesc în dar. De luni până vineri inclusiv. În weekend-
uri, parcă îmi lipsește ceva. În concediu, fac ce fac și dau o fugă la Radio să-mi prezint conform obiceiului „Profesiunea“ în direct. E ceva risc, dar și atâta libertate
de joc, cu propria inspirație de moment, care nici nu știi când și cum te ia pe nepregătite. Nu suport textele scrise de cu seara, acasă. Cum să le citești pur și simplu a doua zi când, poate ai alte idei, altă dispoziție?! Asta ar însemna o corvoadă de funcționari! Eu n-am cotiere. Îmi place să fiu singură în studio, cu luminile stinse, să ascult în căști muzica pe care am adus-o cu mine printr-o decizie de ultim moment, să nu premeditez nimic și să nu-mi imaginez decît ce-aș simți eu, de pildă, ce mi‑aș dori să aud de la vocea prezentatorului. Cred că trucul funcționează. Dacă mie însămi nu mi-ar plăcea, cum să pretind altcuiva asta?!
- Chiar de la genericul ei, imprimați emisiunii un tonus de bună dispoziție, care durează pe tot parcursul, vocea dumneavoastră având modulații care amintesc de trilurile unei păsări, mai degrabă a unei persoane obișnuită cu inflexiunile
limbii franceze, pe care am observat că o posedați
la perfecție. Știu că ați avut o bursă la Radio France.
- Franceza (despre care un coleg spune că o vorbim nu pentru că avem nevoie ca de engleză, ci fiindcă suntem educați!) este mica mea diversiune. Un lux permis. Sunt tristă, dezamăgită etc? Spun o propoziție în franceză și, hocus-pocus, mi-am regăsit frecvențele bunei dispoziții. Parcă m-aș conecta la imaginea mea ideală! Ceea ce este, psihologic vorbind, foarte util și pentru modul în care apari în fața ascultătorilor. E ca și la teatru: ești actor, trebuie să-ți joci rolul, nu?! Indiferent de mica dramă cotidiană.
- Ce studii muzicale ați urmat?
- Pentru că tatăl meu a avut una dintre cele mai dure profesii din lume - procuror criminalist, a ținut morțiș ca măcar eu să am parte de frumusețea lumii: arta. Cum de la balet fugisem, aproape subînteles că următoarea încercare avea să fie pianul. Nu neapărat cu mai mult viitor,
din moment ce, paradoxal , îmi plăcea, ca și astăzi, să cânt, aveam ceva talent, luam cu 10 fără excepție audițiile
de la liceu (inițial la Liceul de Arte din Ploiești, ulterior la București, la Liceul de Muzică „George Enescu“, peste drum de casa părinților mei), dar, dar, dar…detestam să pierd timpul cu studiul, în loc să citesc, să scriu poezii, ori, nebunia cea mai mare, să merg la teatru! Și de 1000 de ori la același spectacol! Acestea fiind constatate, într-o duminică la prânz, din ajunul admiterii la Academia de Muzică, s-a hotărât solemn în ședința de familie să împac
și muzica și scrisul, candidând la secția Muzicologie-Compoziție. Cât despre teatru, a venit indirect împreună
cu angajarea mea în aprilie 1990 la Radiodifuziunea Română.
- Având studii aprofundate de muzică, mi se pare firesc să vă placă jazz-ul.
- Nu întâmplător jazz-ul este muzica veacului XX, născută ca alternativă în condițiile supra-sofisticării progresive a muzicii culte. Vocile care îl marginalizează o fac fie din ignoranță , fie din neacceptarea unui fenomen natural, existent indiferent de opiniile delor ce se cramponează de etichete.
- Tocmai de aceea mi se pare curios cum unii muzicologi nu vor să recunoscă jazz-ul, care de fapt lasă frâu liber expresiei însăși a imaginației - improvizația. Și, de fapt, în muzică e mai bine să cântărim în unități valorice, nu în genuri muzicale. Frumusețea e calitate. Revenind însă la pian...nu v-ati exprimat niciodata în acest fel în jazz?
- Nu, chiar dacă bătrâna mea pianină “Gustav Fiedler, Leipzig” va rămâne singurul obiect care să mă însoțească
în leitmotiv până la sfârșitul vieții. Nu fiindcă pe cel care nu studiază degetele nu îl ascultă. Simt nevoia să cânt, știu să cânt, însă degetele...îmi readuc în minte că în viață trebuie să tai din rădăcină toate lucrurile pe care le faci mediocru, în favoarea unuia pe care îl faci foarte bine. Am avut șansa să compar și să aleg. Asta e, m-am aservit cuvintelor! Mă rog în fiecare zi ca ele să-mi permită să le fiu sclavă!
- Apropo de comparație, găsesc inspirat că alegeți o melodie
celebră cum ar fi de exemplu “Sophisticated Lady” și, pe parcursul emisiunii, diverse formații o interpretează, într-o ordine stabilită după gradul de originalitate.
- Vedeți, dus uneori, in extremis, la manierism, și ăsta e tot un reflex al modului meu de a lăsa mână liberă comparației “procustiene”. Fiecare interpretează altfel un subiect dat. E o enormitate să dai verdicte, în afara celor strict tehnice.
Analiza morfologică cred că e mai avenită decât concluziile
expuse riscului...subiectivității. Or, numai în mine, de pildă, sunt vreo șase-șapte personaje diferite, cu gusturi
felurite.
- Personal, sunt o mai mare consumatoare de radio decât de televiziune. În afară de faptul că adevărații profesioniști
sunt la radio, unde lipsa imaginii te obligă să suplinești printr-un plus de fantezie, radio-ul îți dă posibilitatea
să ai și alte activități în același timp, cum e aceea de a fi gospodină în bucătărie, sau să coși, să tricotezi...
- Televiziunea are vedete, importante (?!), intangibile, mediatizate până la agresiune; radio-ul, în schimb, înseamnă vocea, subtitlul ființei de dincolo. E ca inima care bate, chiar dacă nu o vedem. Nu se vede, se simte! Eu, în nopțile pe care nu le dorm, nu mă uit la televizor, ci încerc să caut pe scala radio-ului o voce care seamănă stării mele respective de spirit. Atunci nu mai sunt singură.
- Știu că talentul și originalitatea dumneavoastră au fost răsplătite cu numeroase premii.
- Palmaresul nu reflectă neapărat o stare exactă de fapte. În concursurile internaționale de gen, care sunt și extrem de puține de altfel, contează, ca pretutindeni, de unde vii, ce interese există față de partenerii mass-media...
și abia apoi se ia în calcul criteriul valorii propriu-zise a materialului prezentat. De aceea, m-am simțit cu atât mai onorată când am obținut la Shanghai, 1999, premiul pentru cea mai bună concepție a unei emisiuni de radio, în contextul în care gazdele aveau câteva zeci de emisiuni în concurs, iar la fel de bine erau reprezentate
și producțiile țărilor din Vest, cu realizări tehnice umilitoare pentru banda mea pe 38 de turații. Totuși, trofeul pe care îl iubesc cel mai mult este medalia de argint pentru emisiunea „Scări de serviciu pentru fluturi”. Când am mers, de Crăciunul lui 2000, la Paris, la festivitatea de decernare a premiilor, toată lumea se uita la noi cu un respect pe care l-am simțit sincer și nu de circumstanță. Eu și Luiza Mateescu am fost aproape stingherite să primim atâtea laude. Din păcate, o lege nescrisă spune că un câștigător nu se mai poate prezenta a doua oară la același concurs.
- Puteți să ne împărtășiți care sunt lucrurile care vă fac să simțiți că viața este o aventură care merită să fie trăită?
- Esențial, arta, implicit radio-ul, care poate fi artă, spectacol, deci viață. Chit că trăiești uneori doar povestind ce trăiesc alții.
- La Radio România Muzical alcătuiți și rubrica „Promo”, vocea și prezentarea pline de entuziasm provocând melomanul să asculte cât mai multe emisiuni.
- Ca și „Profesiunea jazzman”, “Promo” este un veteran al postului România Muzical. După șapte ani, grilele s-au tot schimbat, programele noi au apărut și dispărut, dar „Promo” e la locul și timpul său, cu precizie de secundă, special conceput pentru a focaliza principalele evenimente. În fond, câte sărbători spirituale nu pierdem din cauza slabei lor mediatizări?! Eu sufăr când se întâmplă așa ceva și prin urmare nici nu mă gândesc să las pe mâini străine promoția cotidiană.
- În final, dragă Anca, aș vrea să povestim cititorilor și faptul că, urmărindu-ți emisiunile, am dorit să te și cunosc; am venit în strada Berthelot și am cerut să vorbesc cu tine; ai avut drăgălășenia să cobori în hol și așa am avut ocazia să pun un chip pe imaginea auditivă. Chipul unei femei tinere și frumoase, care coincide întru totul cu acea pe care o construisem, fără să te fi văzut. Îți doresc ca și în continuare să-ți păstrezi tonusul de bună dispoziție pe care îl transmiți celor care te ascultă pe calea undelor.

„Cronica Fundațiilor“ nr. 20/2004