Un (alt) fenomen simpatic își face locul în realitatea românească în ultimul timp dând impertinent din coate : pofta de scris a (din ce în ce mai multor ) vedete. Foamea de a-ți vedea numele tipărit și pe o copertă de carte nu numai apărând pe ecranul de sticlă a milioane de televizoare din România. Din păcate, adâncirea crizei care a atins și acest sector face ca din ce în ce mai multe edituri să se concentreze către descoperirea talentelor scriitoricești ale unor vedete mediatice care, prin acest act creator aduc cu ele celebritatea, numele grele de plumb ce ar trebui să producă o explozie a vânzărilor și deci a profitului. Departe de noi gândul de a arunca cu pietre în niște societăți private care ori reușesc să se descurce singure din punct de vedere financiar ori dau faliment. Și har Domnului, au fost atât de multe edituri care au sfârșit-o prost. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că ștacheta este din ce în ce mai coborâtă. Un fenomen atât de caracterisic întregii societății românești în aceste momente, de la televiziuni până la echipa națională de fotbal. Nu se poate interzice ca aceste batalioane de oameni din alte câmpuri de activitate să își exprime viziunea asupra vieții, morții si lumii, nici nu ar fi de dorit într-o societate deschisă căci ne-ar lipsi de informații extrem de prețioase.

Mihaela Rădulescu a fost prima care a dat o lovitura mediatică în domeniul editorial. Ba mai mult, după anunțata cu surle și trâmbițe retragere în Principat a declarat că una din preocuparile ei va fi aceea de a scrie. Oare memoriile ? Nu e cam devreme ? Să încetăm a avea aceste iluzii, pentru un star nu este niciodată prea devreme. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Laura Andreșan publică și ea o carte, Bărbații la feminin, inteligentă aluzie la anima-ul jungian, la o editură obscură care însă nu va întârzia să bată toate recordurile de vânzare pentru că de la starleta Laura știi la ce să te aștepți. De altfel pasajul selectat drept mostră este profund relevant dovedind că așchia nu sare departe de silicoane. Să dea un tun după cum și noul apostol al mânturii naționale, actorul Dan Puric a dinamitat vânzările unei alte edituri puțin cunoscute. O altă editura, în spiritul căreia s-au format atât de mulți tineri, pregătește lansarea memoriilor fratelui Madonnei, un om care a dorit să ciugulească și el câteva milioane de dolari de pe urma celebrei sale surori. Cartea va fi lansată strategic, corect din puncte de vedere al marketingului înaintea concertului divei la București. Ar trebui să ne liniștim, fenomenul nu are un caracter unic spațiului mioritic, Occidentul fiind și el plin de veleitari celebri sau nu (șoferi de cântărețe, babysittere blonde violate imaginar, grădinari abuzați sexual sau bodyguarzi de puddle doborâți de stresul psihic) care, înghesuiți de datorii sau doar din dorința de a face (mulți) bani cedează insistențelor editurilor, acceptând să publice picanterii delicioase despre celebritățile în jurul cărora au trait, venind în întâmpinarea voyeur-ismului generalizat care a ajuns în mod oficial, prin intermediul libertății de expresie, drept atât de greu cucerit în decembrie 1989 și în România. Să profitam de acesta, celebrând astfel memoria morților de atunci ! În ciuda a ceea ce am fi tentați să credem despre o astfel de literatură de gunoi, ea se vinde în proporții enorme în comparație cu literatura serioasă, plicticoasă. De ce ? Nu numai pentru că cei care își pun pe copertă numele (nefiind întotdeauna și cei care au scris cu adevărat textele căci editurile mai angajează un om de specialitate care redactează forma fină(ală), corectează gramatical texte uneori dezlânate, pline de greșeli sau doar îi trage de limbă pe așa-zișii autori) sunt foarte cunoscuți înainte de a deveni și scriitori dar și pentru că publicul larg are nevoie de răspunsuri din partea unor oameni care cunosc cu adevărat viața, nu precum amărâții aia de scriitori care fabulează cu grație. În plus, presa de gunoi din România ( titlurile sunt mult prea cunoscute pentru a mai merita o reclamă gratuită) pregătește literatura de gunoi căci target-ul este similar : cel care va cumpăra zecile de kilograme de carne goală roz bombon va achiziționa cu multă grabă și memoriile porno sau sfaturile soft moralizatoare ale unei celebrități care, tocmai în urma statutului ei superior, deține o greutate greu de contestat. Adică are bani, are case, mașini, și mulți parteneri.

Poporul a învins ! Poate trăi foarte bine și fără ca scriitorii să-i mai facă morală. Vechiul slogan noi muncim nu gândim poate fi cu ușurință transformat în noi muncim, nu vă citim. Sciitorul a fost dat jos de pe soclu iar statuia lui spartă în bucăți după principiul ce naiba face astia asa de special, scrie, stim, dar și noi știm să scrim. Își descrie experiențele de viață sau inventeaza altele, dar este atât de simplu să facem și noi la fel ! Dimpotrivă, noi suntem chiar mai îndreptățiți să o facem căci noi cunoaștem cu adevărat viața ! Noi ie personaje nu ei ! Ce cunoaște scriitorii închiși în turnirurile lor de fildeș ? Iar disprețul se probează simplu : ia spune-ți bă cât ați vândut ? Două sute de exemplare ? Cincizeci ? Ați câștigat să vă cumpărați o cămașă și o cravată de firmă ? Căci valoarea, o știe oricine, se probează în societatea românească doar în cifre urmate de cuvintele euro-dolari-lei. Când va începe și apostolul eurodeputat să își scrie panseurile mistico-fotbalistice ? Oare o va bate pe Laura la vânzări ? În mod cu totul paradoxal (aparent) aceeași oameni care sunt dependenți de ziarele și literatura de gunoi sunt nostalgici ai comunismului. În sinea lor nu fac nici cea mai mică asociere între zecile de nuduri din presa cotidiană și libertatea de expresie fiind niște nostalgici ai comunismului cu singura diferență că ar dori un comunism (puțin mai mult) porno. Un non-sens evident care l-ar face să roșească puternic pe nea Nicu. Un comunism colorat de cerneală apetisantă și explicită a ziarelor de gunoi care l-ar face chiar să ia în mâna o carte. Cartea cu literatură de gunoi. Ar fi fericit căci ar dovedi scriitorului și ‘telectualului pe care îl urăște pentru că așa a fost învățat să o facă, faptul că el a devenit insignifiant. În cel mai bun caz, li se poate tolera un mic țarc, niște jucărele de plastic, câteva reviste subvenționate doar pentru a lăsa în pace poporul și a-l feri de prostiile lui. Într-un registru mai înalt miza este moralitatea unei societăți. Scriitorul mai putea trage de mânecă poporul muncitor dar îngrădirea, aneantizarea lui la nivel simbolic, diluarea lui într-o masă de oameni din câmpul muncii care scriu (și ei) duce tocmai la eliminarea ultimei rămășite de moralitate și de simț critic. Diluarea unor instante care nu-și cer în instanță sporurile. Mai poate să ne uimească ceva având în vedere că « asistam la o invazie masivă a oamenilor de mâna a doua sau a treia. Democrația de tranziție a adus cu sine în primul rând vedetizarea mediocrității, șansa acordată dotației precare de a se impune cu insolență, înlocuind calificarea prin tupeu și legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunității. » (Andrei Pleșu- Chipuri și măști ale tranziției, București, 1996) Sperăm, în mod optimist, ca după ceva timp această publicistică/literatură de gunoi să cadă precum o fac fețele starurilor după ceva timp de la săvârșirea numeroaselor operații estetice la care se supun din pricina orgoliului nemăsurat de a rămâne etern tinere. Tinerețe fără bătrânețe redivivus, pervers ajutată de cuceririle medicinei contemporane. Care însă nu va mai putea face nimic în fața judecății timpului.