293
Masca binevoitoare – Se întîmplă adesea în relațiile cu oamenii să fie necesar să purtăm o mască binevoitoare, de parcă nu am ghici motivele faptelor lor.
294
Cópii – Nu arareori dai de cópii ale oamenilor importanți; și majorității îi place, și aici, ca și-n cazul picturilor, mai mult cópiile decît originalul.
295
Oratorul – Poți vorbi cel mai bine și totuși, în acest mod, toată lumea să strige după contrariul: mai ales atunci cînd nu vorbești pentru toată lumea.
296
Lipsă de confidență – Lipsa de confidență între prieteni este o greșeală, care nu poate fi blamată fără ca această să devină de nevindecat.
297
Despre arta dăruirii – Să fii nevoit să refuzi un cadou, doar pentru că nu a fost dăruit în maniera potrivită, se lasă cu un gust amar împotriva celui care dăruiește.
298
Partizanul cel mai periculos – În fiecare partid există o persoană care prin rostirea prea înfocată a principiilor partidului îi împinge pe ceilalți la dezertare.
299
Sfătuitorul bolnavilor – Cine dă sfaturi bolnavilor cîstigă un sentiment de superioritate asupra lor, fie că acestia le-au primit sau le-au lepădat. De aceea bolnavii colerici și mîndri îi urăsc pe sfătuitori mai mult decît își urăsc boala.
300
Despre dubla fire a egalității – Pasiunea pentru egalitate se poate exprima fie prin încercarea de a-i coborî pe ceilalți la nivelul tău (prin minimalizare, prin retezare, prin sabotare), fie prin ridicarea tuturor (prin recunoaștere, ajutor, bucurie la reușita altuia).
301
Împotriva timidității – Cel mai bun mijloc de a veni în ajutorul oamenilor foarte timizi și pentru a-i liniști constă în aceia că trebuie lăudați ferm.

302
Întăietate virtuților singulare – Nu dăm o valoare specială unei virtuți pe care o avem, pînă cînd nu ne dăm seama de deplina ei absență la adversarul nostru.
303
De ce se contrazice –O opinie este adesea contrazisă doar pentru că tonul cu care aceasta este expusă ne este dezagreabil.
304
Încredere și confidență – Cînd cineva caută intenționat confidențialitatea unei alte persoane nu este de obicei sigur dacă i-a cîștigat încrederea. Cine este sigur de încredere, nu acordă multă importanță confidenței.
305
Echilibrul prieteniei – Uneori în relațiile noastre cu alți oameni primim înapoi o cantitate egală de prietenie dacă adăugăm pe talerul nostru un dram de nedreptate.
306
Cei mai periculoși doctori – Cei mai periculoși doctori sunt aceia care fiind actori din naștere cu arta desăvîrșită a înșelăciunii imită pe medicii înnăscuți.
307
Cînd paradoxurile își găsesc locul – Uneori oamenii spirituali pot să fie cîștigați pentru o anumită cauză reprezentînd-o pe aceasta sub forma unui paradox enorm.
308
Cum pot fi cîștigați oamenii curajoși – Oamenii curajoși sunt convinși să ia parte la o acțiune, cînd aceasta este prezentată ca fiind mai periculoasă decît este.
309
Politețe – Noi considerăm politețea persoanelor antipatice de care acestea dau dovadă drept jigniri.
310
A lăsa să aștepți – Un mijloc sigur de a înfuria oamenii și de-a le pune în cap gînduri răutăcioase este acela de a-i lăsa să aștepte mult. Aceasta îi face imorali.



311
Împotriva încrezătorilor – Oamenii care ne acordă încrederea lor necondiționată cred că au prin aceasta dreptul și la a noastră. Acestă concluzie este eronată; prin daruri nu cîștigi niciun drept.
312
Mijloc de echilibrare – Adesea, pentru cineva căruia i-am pricinuit un neajuns îi ajunge faptul că-i oferim ocazia să facă o glumă despre noi pentru a-i da satisfacția personală sau chiar să-i cîștigăm bunăvoința.
313
Vanitatea limbii – Dacă omul își ascunde viciile și relele trăsături sau le pune pe acestea la vedere, asta se întîmplă, în ambele cazuri, pentru că vanitatea persoanei găseste în aceasta un avantaj: dar rămîne de luat în seamă numai cît de fin se diferențiază cel care își ascunde trăsăturile de cel care este cinstit și deschis.
314
Plin de considerație – Să nu vrei să insulți sau să prejudiciezi pe cineva poate fi în același timp semnul unui caracter onest sau al unuia fricos.
315
Necesar într-o dispută – Cine nu știe să-și pună gîndurile pe gheață acela nu trebuie niciodată să intre în arșița controversei.
316
Socializare și înfumurare – Omul se dezvață de înfumurare cînd se știe întotdeauna între oameni meritoși; singurătatea sădește mîndrie. Tinerii sunt îngîmfați pentru că umblă cu cei de-o seamă care cu toții nu înseamnă nimic, dar care vor să fie cineva.
317
Motivul atacului – Noi atacăm nu doar pentru a pricinui cuiva vreun rău sau pentru a-l învinge, ci poate doar pentru a deveni conștienți de propriile puteri.
318
Lingușeală – Indivizii care vor să ne adoarmă precauția în relația cu ei făcînd uz de lingușeală, se folosesc de un mijloc riscant, întocmai ca un somnifer care, dacă nu adoarme, te ține și mai treaz.
319
Un bun scriitor de scrisori – Acela care nu scrie nicio carte, care gîndește mult și trăieste într-o societate neîndestulătoare devine adesea un bun scriitor de scrisori.
320
Ce este cel mai urît – E nesigur dacă cineva, care a călătorit mult prin lume, a găsit ținuturi mai urîte ca fața omenească.
321
Miloșii – Miloșii la necaz sunt întotdeauna naturi caritabile, dar arareori sunt aceiași cu care ne bucurăm: nu au ce face cu bucuria altuia, sunt de prisos, nu se simt in posesia superiorității lor și își arată ușor nemulțumirea.
322
Rude ale sinucigașului - Rudele unui sinucigaș îi țin acestuia pică pentru că nu a rămas în viață din respect pentru reputația lor.
323
A prevedea ingratitudinea – Cel care dăruieste ceva substanțial nu regăsește nicio recunoștință, căci primitorul e deja prea împovărat, acceptînd.
324
În societatea fără spirit – Nimănui nu-i mulțumește omului cu spirit pentru politețea de a se conforma într-o societate unde nu e politicos să dai dovadă de spirit.
325
Prezența martorilor – Se sare după un om care a căzut în apă, cu o plăcere cu atît mai mare cu cît acolo sunt prezenți oameni care nu îndrăznesc să o facă.
326
A tăcea – Pentru ambele partide cel mai neplăcut mijloc de a răspunde la o polemică este prin mînie și tăcere: căci atacatorul vede de obicei în tăcere un semn al disprețului.
327
Secretul prietenului – Sunt puțini cei care, lipsindu-le un subiect de conversație, să nu trădeze și cele mai secrete afaceri ale prietenilor.
328
Umanitate – Umanitatea celebrităților din domeniul spiritului constă în aceia că, în relația cu cei care nu sunt celebri, pierd politicos disputa.



329
Timidul – Oamenii care nu se simt la locul lor în societate, se folosesc, în prezența unui apropiat căruia îi sunt superior, de orice ocazie pentru a-și expune public avantajul în fața întregii asistențe, de exemplu prin batjocură.
330
Recunoștință – Un suflet rafinat se mîhnește că cineva îi datorează mulțumiri, sufletele grosolane că datorează.
331
Semn de înstrăinare – Cel mai puternic simptom al înstrăinării în opinii dintre doi oameni este acela că fiecare își poate adresa unul altuia ceva ironic, fără ca vreunul să simtă ironia celuilalt.
332
Pretenție după realizări – Pretenția după realizări jignește mai mult ca cea provenită de la oamenii fără înfăptuiri. Căci meritul jignește îndeajuns.
333
Pericol în voce – Cîteodată, în conversații, sunetul propriei voci ne jenează și ne îndeamnă greșit spre afirmații care nu reflectă deloc părerile noastre.
334
În conversație – Dacă, într-o conversație, i se dă mai ales celuilalt dreptate sau nu, aceasta ține de obișnuință: și una și cealaltă își au temeiul lor.
335
Frica de aproapele – Ne temem de dispoziția răuvoitoare a aproapelui pentru că ne e teamă că, prin acestă dispoziție, are să ne scoată la lumină secretele.
336
Distincție prin blam – Persoanele foarte bine văzute își împart blamul astfel încît să ne poată onora. Ar trebui să ne facă receptivi la cît de temeinic se ocupă de noi. Noi nu îi înțelegem deloc, luăm blamul lor ca atare și ne aparăm contra lui; astfel îi mîhnim și ni-i înstrăinăm.
337
Jigniți de bunăvoința altuia – Ne înșelăm asupra gradului în care credem să suntem urîți sau temuți: pentru că noi înșine știm foarte bine gradul nostru de deosebire față de o personă, direcție, partid, celălalt, însă, are o cunoștință superficială și de aceea nu urăște decît superficial. Ne întîlnim adesea cu o bunăvoință care ne rămîne nelămurită; dar dacă totuși o înțelegem, ea ne jignește, deoarece aceasta arată că nu suntem luați în serios, că nu ni se acordă îndeajunsă importanță.
338
Vanități ce se -ncrucisează – Două persoane care se întîlnesc și a căror vanitate este la fel de mare, rămîn fiecare, asupra celuilalt, cu o impresie proastă, pentru că și unul și altul erau atît de preocupați de impresia pe care fiecare dorea să o scoată de la celălalt, că persoana celuilalt nu le-a mai lăsat nicio impresie; în cele din urmă realizează amîndoi că ostenelile lor au eșuat și aruncă fiecare vina asupra celuilalt.
339
Semnele bune ale purtărilor insolente– Spiritul de excepție se delectează în indiscrețiile, în pretențiile, în animozitățile tînărului ambițios împotriva lui; sunt insolențele calului nărăvaș care nu a mai purtat un călăreț și care totuși, nu peste mult timp, va fi atît de mîndru să îl care.
340
Cînd este bine să nu ai dreptate – Este bine, primind acuzații, chiar dacă ele ne nedreptățesc, să le acceptăm fără ripostă, în cazul în care acuzatorul ar putea vedea o nedreptate și mai mare din partea noastră, atunci cînd îl contrazicem, și, eventual, îl și combatem. Cu siguranță, în acest fel, fiind mereu nedreptățiți, avem mereu dreptate, și, pînă la urmă, cu cea mai bună conștiință din lume, devii o ciumă și un tiran de nesuportat: ceea ce se potriveste individului, poate să se întîlnească și în clase întregi ale societății.
341
Prea puțini venerați – Persoanele foarte încrezute cărora oamenii le dau semnele unei mai mici considerații decît se așteptau, încearcă îndelung să se conducă eronat, pe ei și pe alții, devenind psihologi abili pentru a afla că au fost venerate totuși îndeajuns de celălalt: nu își ating țelul, vălul înșelăciunii se rupe și astfel cad pradă unei și mai mari mînii.
342
Starea originală cu reminiscențe în conversație – În maniera în care oamenii își plasează astăzi afirmațiile, se recunoaște o reminescență din timpurile cînd aceștia se înțeleau mai bine prin arme decît prin orice altceva: ei își mînuiesc replicile ca arcașii încordați armele, imediat ai impresia că auzi vîjîitul și zuruitul sabiei; în timp ce la unii replicile se năpustesc ca un ciomag zdravăn. – Femeile în schimb vorbesc ca niște ființe care timp de secole au stat lîngă războiul de țesut sau care au mînuit acul sau care au fost copilăroase cu copiii.
343
Povestitorul – Cînd cineva povestește ceva, se poate observa ușor dacă povestește pentru că faptul îl interesează sau dacă prin narațiune vrea să fie interesant. În cazul din urmă, el va exagera, va folosi superlative și altele asemănătoare. Astfel el povestește de obicei mai prost, fiindcă nu se gîndește atît la conținut, cît se gîndeste la el însuși.
344
Cel care citește tare– Cine citește opere dramatice, face descoperiri asupra propriului caracter: vocea lui i se pare mai firească în anumite stări și scene decît în altele, ori pentru orice patos, ori pentru orice farsă, în timp ce, în viața de zi cu zi, poate nu a mai avut ocazia să arate însuflețire sau ștrengărie.
345
O scenă de comedie care se petrece și în viață – Unei persoane îi vine în minte o opinie inteligentă asupra unei teme pentru a o expune în societate. Iar acum, în comedie, se poate auzi și vedea cum încearcă el, cu toate pînzele sus, să dea de acel subiect și să îmbarce societatea pînă acolo unde își poate spune remarca: cum încearcă el, necontenit, să mîne conversația spre un anumit țel, cum pierde ocazional direcția, cum o apucă iarăși și, în sfîrșit, cînd a sosit clipa: aproape că nu mai respiră – și iată că cineva din societate îi ia replica de pe buze. Ce poate să facă? Să-și contrazică propria părere?
346
Nepoliticos fără voie – Dacă ne-am comportat nepoliticos cu cineva fără voie, de exemplu nu am salutat o persoană pentru că nu am recunoscut-o, acest lucru ne ustură, deși nu avem de ce să facem un reproș constiinței, ne rănește opinia proastă pe care am stîrnit-o în celălalt sau ne temem de urmările unui resentiment, ori ne doare că l-am făcut pe celălalt să sufere, - deci se poate ivi vanitatea, teama, mila, ori poate toate la un loc.
347
Capodopera trădătorului – Să-ți mărturisești partenerului de complot suspiciunea chinuitoare dacă nu are cumva să te trădeze și asta tocmai în clipa cînd tu însuți pregătești o trădare, este o capodoperă a răutății, pentru că îl ține ocupat pe celălalt și îl fortează să se comporte îndelung fără suspiciuni și deschis astfel încît adevăratul trădător să aibă mîna liberă.
348
Să jignești și să fii jignit – E mult mai comod să jignești și să-ți ceri scuze mai tîrziu decît să fii jignit și să dai iertare. Cel care o înfăptuiește pe prima dă dovadă de forță, iar pe urmă de bunătate a firii. Celălalt, în cazul în care nu vrea să treacă drept inuman, trebuie deja să ierte; satisfacția umilinței celuilalt este, din cauza acestei constrîngeri, mult diminuată.
349
În dispută – Cînd cineva vrea, în același timp, să contrazică părerea altcuiva și să și-o dezvolte pe a sa, continua considerație a celeilalte păreri o perturbă, de obicei, pe a noastră în rațiunea ei naturală: ea apare mai silită, mai tăioasă, poate cumva exagerată.
350
Truc – Cînd cineva vrea să obțină ceva dificil de la o altă persoană, acel lucru nu trebuie în nici un caz prezentat ca o problemă, ci trebuie să pună planul simplu înainte de parcă acesta ar fi singura soluție; el trebuie să înțeleagă, atunci cînd în ochii adversarului răsare obiecția și contradicția, cum trebuie să termine brusc pentru a-i tăia acestuia răgazul.
351
Remușcări în societate – De ce avem remușcări frecventînd societatea obișnuită? Pentru că am tratat ușor lucruri importante, pentru că am discutat cu alte persoane fără multă încredere sau pentru că am tăcut acolo unde trebuia să vorbim, deoarece, din cînd în cînd, nu am izbucnit și nu am părăsit locul, pe scurt, din cauză că ne-am comportat în societate de parcă am face parte din ea.
352
Suntem judecați fals – Cînd cineva ascultă mereu cum este judecat, este mereu furios. Căci chiar cei care ne sunt cel mai aproape („cei care ne cunosc cel mai bine”) ne judecă fals. Pînă și prietenii buni își destăinuie uneori mîhnirea prin cuvinte invidioase; și ar fi ei prietenii nostri, dacă ne-ar cunoaște? – Judecata indiferenților doare pentru că sună într-atît de obiectiv, de nestăvilit. Dacă constatăm de asemenea că o persoană care ne este dușman, într-un punct ținut ascuns, ne cunoaște la fel de bine ca noi; cît de mare poate fi atunci mînia!
353
Tirania portretului – Artiștii și oamenii de stat care compun iute, din niște trăsături particulare, întreaga imagine a unei persoane sau al unui eveniment sunt, prin aceasta, de cele mai multe ori, nedrepți, pentru că cer după aceea ca evenimentul și persoana să trebuiască să fie în realitate întocmai cum este pictată, pretinzînd astfel că individul este tot atît de dotat, tot atît de șiret, tot atît de nedrept precum e înfățișat în imaginația lor.
354
Ruda ca cel mai bun prieten – Grecii care știau atît de bine ce este un prieten, - ei singuri au, între toate popoarele, o dezbatere plurivalentă, profund filosofică a prietenie; în acest mod lor li s-a arătat pentru prima dată, și pînă acum și ultima, că prietenul este o problemă demnă de soluționat – aceiași greci au denumit ruda cu o expresie a cărui superlativ este cuvîntul prieten. Lucru care mi-a rămas nelămurit.
355
Sinceritate necunoscută – Cînd într-o conversație cineva se citează pe sine („Spuneam odată”, „Continui să spun”), lasă impresia unei îngîmfări, deși ea țîșneste mai degrabă dintr-o sursă opusă sau măcar din sinceritate, el nu vrea să orneze și să însuflețească cu idei care aparțin unei clipe trecute.
356
Parazitul – Este o dovadă de o totală lipsă de spirit ales, cînd cineva vrea să trăiască mai degrabă în dependență, pe costul altuia, decît să muncească, încărcat de obicei cu o mîhnire ascunsă împotriva celor de care depinde. Acest tip de caracter e mai întîlnit la femei decît la bărbați și mult mai scuzabil (din considerente istorice).
357
Pe altarul împăcării – Se întîmplă în unele ocazii ca, pentru a obține un lucru de la cineva, acesta trebuie jignit și învrăjbit: acest sentiment de a avea un dușman îl chinuie într-atît încît el va folosi primul semn al unei dispoziții mai blînde pentru o reconciliere și va sacrifica pe altarul împăcării orice lucru care mai devreme îi era atît de necesar încît nu dorea să-l dea pe niciun preț.
358
Revendicarea milei ca semn al infatuării – Există oameni care, atunci cînd s-au mîniat și au jignit pe alții, cer mai întîi să nu le fie luat în nume de rău, iar mai apoi revendică mila pentru că au căzut pradă unor atît de violente tulburări. Iată pînă unde ajunge infatuarea omenească.
359
Momeala – „Orice om are un preț”- nu este adevărat. Dar pentru fiecare se găsește mai ușor o momeală de care trebuie să muște. Așa că trebuie, ca să cîștigi unii oameni pentru o cauză, să îi dai acesteia strălucirea filantropiei, abnegației, generozității, bunăvoinței – și cărei cauze nu poți să i-o dai? Este crema și dulceața sufletelor lor; pentru alții, există alta.
360
Purtarea cu referire la laudă – Cînd prietenii buni laudă firea înzestrată, ei se arată adesea bucuroși de ea din politețe și simpatie, dar în realitate le este indiferentă. În privința aceasta întreaga lor ființă este trîndavă și nu vor face niciun pas din soarele sau umbra în care se află; dar oamenii vor ca prin laudă să bucure și i-ai jigni dacă nu te-ai arăta satisfăcut de lauda lor.
361
Descoperirea lui Socrate – Dacă se ajunge maestru într-o activitate, rămîi din această cauză deseori un nătăfleț în aproape toate celelalte activități; dar se consideră mai degrabă contrariul, așa cum a descoperit și Socrate. Acesta este neajunsul care stingherește relația cu mentorii.
362
Mijloc de abrutizare – În lupta cu prostia pînă la urmă și oamenii cei mai rezonabili și mai blînzi devin brutali. Ajung poate astfel pe calea cea bună a apărării; căci capetelor proaste le revine, ca argument, drept modalitate legitimă, pumnul încordat. Dar pentru că, așa cum spuneam, caracterul le este blînd și rezonabil, ei îndură, prin acest mijloc de autoapărare, mai multă suferință decît provoacă.


363
Curiozitate – Dacă nu ar exista curiozitatea, puține s-ar mai face pentru binele aproapelui. Dar curiozitatea se furișează sub numele de datorie ori milă în casa nefericiților și nevoiașilor. –Poate că și-n prea celebra dragoste de mamă se află o porție bună de curiozitate.
364
Socoteală greșită în societate – Acesta vrea să fie interesant prin sentințele sale, acela prin înclinațiile și antipatiile sale, un al treilea prin relațiile sale, un al patrulea prin însingurarea sa – și cu toți socotesc greșit. Căci, cel în fața căruia se joacă piesa, se crede el însuși ca singurul urmărit în piesa ce se joacă.
365
Duel – În favoarea tuturor afacerilor de onoare și de duel se poate spune că, atunci cînd un individ are o asemenea simțire că nu mai dorește să trăiască, întrucît cutare sau cutare spune sau gîndește una și alta despre el, acesta are dreptul să rezolve chestiunea prin moartea unuia sau a altuia. Nu poate fi combătut faptul că este atît de mînios, căci suntem moștenitorii trecutului, al grandorii și exceselor sale, fără de care nu ar fi existat nicio măreție. Acum există o normă pentru onoare care, în locul morții, cere sînge, astfel că, după un duel după reguli, spiritul se despovărează, de aceea este o lucru bun, fiindcă, în cazul contrar, multe vieți omenești ar fi în pericol. – O astfel de instituție educă adițional oamenii să fie precauți în purtările lor și fac posibilă asocierea cu ei.
366
Noblețe și recunoștință – Unui suflet nobil îi va fi pe plac să se simtă îndatorat la recunoștință și să nu iasă temător din calea ocaziilor la care se poate îndatora; de asemenea va fi pe urmă senin în exprimarea recunoștinței; în timp ce sufletele josnice vor ocoli orice îndatorire, iar mai tîrziu vor fi foarte teatrali și prea zeloși în exprimarea gratitudinii. Ultima se întîmplă de altfel și la personele de origine modestă sau într-o situație grea : consideră favoarea vădită lor drept un miracol al milei.
367
Orele elocvenței – Unul, pentru a vorbi bine, are nevoie de cineva care să-i fie superior în mod hotărît și recunoscut, altul, pentru a putea găsi libertatea deplină a discursului și întorsăturile fericite ale elocvenței, numai de cineva pe care-l depășește: în ambele cazuri din același motiv; fiecare dintre ei vorbește bine doar cînd vorbește sans gêne, unul deoarece nu simte din partea celor mari provocarea concurenței, întrecerii, celălalt, la fel, de prezența inferiorilor. – Acum există o cu totul altă specie de oameni care nu pot vorbi bine decît atunci cînd pledează într-o întrecere cu intenția de a cîștiga. Care dintre cele două specii e mai ambițioasă : cea care vorbește bine din ambiție arzătoare sau cea care, din același motiv, vorbește prost sau deloc ?

368
Înzestrare pentru prietenei – Printre oamenii care au un talent special pentru prietenie ies în evidență două tipuri. Unul este într-o ascensiune permanentă și găsește pentru fiecare fază a dezvoltării sale un prieten care i se potrivește exact. Șirul de prieteni care sunt astfel cîștigați sunt rareori în înțelegere și uneori în contradicție și nepotrivire: ținînd cont tocmai de faptul că fazele tîrzii șterg sau compromit fazele timpurii. Un asemenea om poate fi numit în glumă scară. – Celălalt tip reprezintă pe acela care exercită o putere de atracție asupra înzestrărilor și caracterelor foarte diferite, astfel că se alege cu un întreg cerc de prieteni ; aceștia se asociază prin el, în ciuda tuturor diferențelor, într-o legătură de prietenie. Un asemenea om este numit cerc : deoarece în el trebuie să se afle, într-un fel oarecare, modelul fiecărei apartenențe a atît de diferitelor predispoziții și naturi - De altfel talentul de a avea prieteni este, la unii oameni, mult mai mare decît talentul de a fi un prieten bun.
369
Tactică în conversație - După o discuție cu cineva, ai cea mai bună dispoziție pentru partenerul de conversație dacă ai avut ocazia să-ți arăți în plină lumină spiritul și amabilitatea. De acest lucru se folosesc oamenii inteligenți, într-un dialog, cînd vor să cîștige favoarea cuiva acordîndu-i celuilalt cea mai bună ocazie, pentru a introduce o glumă bună sau altele asemenea. Ar fi de imaginat o conversație hilară între doi, foarte inteligenți, care vor să-și acorde unul altuia favoarea și, din această cauză, aruncă dintr-o parte în alta ocaziile frumoase pe care niciunul nu vrea să le folosească: astfel încît dialogul se scurge cu totul lipsit de spirit și amabilitate, pentru că fiecare acordă celuilalt prilejul pentru spirit și amabilitate.
370
Descărcarea mîniei – Omului căruia nu-i reușeste ceva aruncă eșecul mai degrabă pe voința rea a altuia, decît pe umerii hazardului. Trăirea sa explozivă găseste astfel o ușurare, gîndind că un om, și nu un lucru, este motivația eșecului său; căci te poți răzbuna pe oameni, dar nedreptățile hazardului trebuie ascunse. Din această cauză anturajul unui prinț se îngrijește, atunci cînd acestuia nu i-a reușit ceva, ca un individ să fie numit drept cauza prezumtivă, iar acesta să fie sacrificat în interesul întregii curți; căci, altminteri, supărarea prințului s-ar dezlănțui asupra tuturor, fiindcă nu-și poate vărsa focul pe însăși zeița destinului.
371
A-și însuși culoarea mediului – De ce predilecția și aversiunea sunt atît de contagioase că, de-abia ți se permite să trăiești în vecinătatea unei persoane cu sentimente puternice, că și esti umplut ca un vas cu părerile acestuia, pro și contra. În primul rînd fiindcă abținerea totală de la a da verdicte este foarte dificilă, iar uneori aproape de nesuportat pentru vanitatea proprie; ea poartă aceiași culoare cu sărăcia în sentimente sau gînduri ori cu frica, neomenia: și, de aceea, suntem purtați, cel puțin, înspre a lua o anumită poziție, poate contrară orientării anturajului nostru, dacă atitudinea aceasta este mai pe placul mîndriei noastre. În mod obișnuit, însă – așadar în al doilea rînd – noi nu mai conștientizăm trecerea de la indiferență la favoare sau aversiune, ci ne obișnuim treptat cu felul de a simți al anturajului nostru, și, pentru că agreabila armonie și înțelegere între persone este atît de comodă, vom purta curînd toate însemnele și culorile poziției specifice acestui anturaj.

372
Ironia – Ironia își găsește locul doar ca mijloc pedagogic pentru un profesor în relația cu elevii de orice fel : scopul ei este umilirea, sfiala, dar cele din soi sănătos, care stimulează intențiile bune, iar pentru cel care ne-a tratat astfel, ne leagă să-i aducem, asemenea unui doctor, cinstire și gratitudine. Zeflemitorul se arată necunoscător și atît de bine că partenerii de discuție elevi sunt păcăliți și devin mai insolenți în credința lor sigură în mai buna lor judecată și, expunîndu-se în diferite feluri, prudența îi părăsește și se arată așa cum sunt, - pînă în clipa cînd torțele pe care le întindeau înspre chipul profesorului își reflectă brusc razele asupra lor înșile, umilindu-i. – Acolo unde nu se produce o relație ca cea dintre profesor și elev, ea este o nerușinare, un sentiment josnic. Toți scriitori ironici se sprijină pe o categorie neghioabă de oameni care vor să se simtă superiori tuturor celorlalți, alături de autor pe care îl consideră purtătorul de cuvînt al infatuării lor. Deprinderea ironiei ca și a sarcasmului pervertește, de altfel, caracterul, ea împrumută eventual caracterul unei trufii a bucuriei răutăcioase: pînă la urmă omul este asemenea unui animal mușcător care, pe lîngă mușcătură, a învățat și rîsul.
373
Infatuare – De nimic nu trebuie să te păzești mai mult decît de apariția unei buruieni ce poartă numele de infatuare și care strică orice recoltă bună; căci există infatuări în bunătate, în complimente, în încrederea binevoitoare, în afecțiune, în sfatul prietenesc, în mărturisirea greșelilor, în mila pentru ceilalți, iar toate aceste lucruri frumoase trezesc repulsia dacă între ele crește această buruiană. Înfumuratul adică cel care vrea să însemne mai mult decît trece sau este își face întotdeauna un calcul fals. Într-adevăr are momentan succesul de partea lui, atît timp cît oamenii, în fața cărora este arogant, îi plătesc în mod obișnuit cota de cinste pe care o revendică, din teamă sau comoditate; dar se răzbună cumplit, în sensul în care și ei, în același mod în care el își revendică cota, sustrag tocmai din excesul de valoare pe care i-au acordat-o pînă acum. Nu există nimic pentru care oamenii să nu se răzbune mai tare decît pentru înjosire. Încrezutul își poate astfel strica și minimaliza meritul major și real pe care îl are în ochii celorlalți, încît oamenii vor intra acolo cu picioarele prăfuite. Chiar și o comportare trufașă trebuie permisă doar acolo unde poți fi sigur că nu ești neînțeles și nu esti văzut drept un încrezut, de exemplu cu prietenii și soția. Căci nu există în relația cu oamenii o mai mare nebunie decît să-ți atragi reputația de arogant; e mai gravă decît aceea de a nu fi învățat cum să minți politicos.
374
Conversație în doi – Conversația în doi este un dialog desăvîrșit, pentru că tot ce spune unul, își păstrează culoarea sa caracteristică, sunetul său, gesturile firești, în strînsă raportare la celălalt către care se vorbește, corespunzător astfel cu ce se întîmplă în schimbul de scrisori unde una și aceiași persoană își exprimă în zece moduri diferite înfățisarea sentimentelor, după cum îi scrie unuia sau altuia. Într-un dialog în doi există doar o singură răsfrîngere a luminii gîndurilor: acesta este reprezentată de partenerul de discuție, aidoma unei oglinzi în care vrem să ne revedem propriile gînduri cît se poate de frumoase. Dar cum este cînd ai doi, trei sau mai mulți parteneri de conversație? Atunci conversația pierde neapărat în finețe individuală, diferitele raportări se încrucisează, se neutralizează; o frază care unuia îi este pe plac, nu este în acord cu firea celuilalt. De aceea oamenii în relația cu mai mulți sunt forțați să se replieze în sine, să prezinte faptele așa cum sunt, dar răpind din subiect orice aer omenesc care face din conversație unul din cele mai agreabile lucruri din lume. Ascultați doar tonul în care oamenii tind să vorbească în relația cu grupuri întregi de oameni, de parcă intonația de fond ar fi: „ asta sunt, asta vorbesc, credeți ce vreți despre asta!”. Acesta este de obicei temeiul pentru care femeile spirituale lasă celui care a cunoscut-o în societate o impresie stranie, stînjenitoare, antipatică: schimbul de păreri cu mulți, în prezența multora a lipsit-o de orice grație spirituală și arată în lumină orbitoare încrederea deliberată în ea însăsi, propriile tactici și intenția de a avea un succes public: în timp ce aceleași femei în conversația în doi redevin femei și își regăsesc farmecul lor spiritual.
375
Celebritate postumă – Să speri la apreciere din partea unui viitor îndepărtat are sens doar atunci cînd faci presupunerea că omenirea va rămîne fundametal aceiași și că toate mărețiile vor fi resimțite ca fiind mari nu doar într-o epocă, ci în toate. Însă aceasta e o eroare: Omenirea, în orice simțăminte și verdicte se schimbă foarte profund în ceea ce privește ceea ce este frumos și bun; e o fantezie să credem, în ceea ce ne priveste, că suntem înainte cu o milă și că întreaga umanitate vine din urmă pe același drum. Și apoi: un învățat, care nu este recunoscut, trebuie, cu siguranță, să se bazeze pe faptul că descoperirea sa va mai fi făcută și de alții și că, într-un caz fericit, un istoric, mai tîrziu, va aprecia că și el a știut deja de un lucru sau de altul, dar că nu a fost în stare să cîștige sprijin pentru teoria sa. Faptul de a nu fii apreciat va fi interpretat de către lumea postumă ca o lipsă de putere. – Pe scurt, izolarea semeață nu ar mai trebui pomenită atît de ușor în exprimare. Există de altfel și excepții: dar de cele mai multe ori greșelile, slăbiciunile și nebuniile noastre ne înfrînează recunoașterea marilor noastre calități.
376
Despre prieteni – Cugetă tu însuți în anumite ocazii cît de diferite sunt sentimentele, cît de împărțite sunt părerile chiar între cunoștințe apropiate; cum aceleași păreri au o poziție sau intensitate cu totul diferită în mințile prietenilor tăi decît în a ta; cîte sute de prilejuri nu se ivesc pentru neînțelegeri, pentru despărțiri ostile. După toate acestea ai să-ți spui: ”cît de nesigur e pămîntul pe care se odihnesc toate prieteniile și legăturile noastre, cît de aproape sunt ploile reci sau vremea rea, cît de singuri sunt oamenii!” Dacă cineva înțelege aceasta și faptul că toate părerile, în maniera și vehemența lor, sunt la semeni la fel de necesare și de neintenționate ca și acțiunile lor, dacă reusește să aibă ochi pentru această necesitate interioară a opiniilor din întrepătrunderea indisolubilă a caracterului, meseriei, talentului, anturajului – va scăpa de amărăciunea și asprimea oricărui sentiment care l-a făcut pe înțelept să strige: „Prieteni, nu există prieteni!” Mai degrabă va recunoaște sieși: da, există prieteni, dar au fost aduși de viziunea greșită și amăgitoare asupra ta: și trebuie că au învățat tăcerea pentru a-ți rămîne prieteni; căci întotdeauna asemenea relații între oameni se sprijină pe faptul că unele lucruri nu sunt spuse niciodată, nici măcar pomenite; dar dacă pietricelele s-a pus în mișcare, vine prietenia din urmă și se sparge. Există oameni care să nu fie jigniți de moarte cînd află ce știu cu adevărat despre ei cei mai de încredere prieteni? – Prin faptul că ne cunoaștem și văzînd însăși ființa noastră ca o sferă schimbătoare de păreri și dispoziții, învățînd astfel să o disprețuim puțin, reintrăm în echilibru cu ceilalți. Este adevărat că avem motive bune să respectăm prea puțin pe fiecare cunoscut al nostru, fie el și cel mai mare; dar la fel de bine le putem întoarce împotriva noastră. – Așa că trebuie să ne suportăm unii pe alții, pentru că de fapt ne suportăm pe noi însine; și poate că va veni odată pentru fiecare cea mai fericită oră în care va spune:
„Prieteni, nu există prieteni!” așa strigă înțeleptul muribund;
„Dușmani, nu există dușmani!” – strig eu, nebunul viu.