„Holismul“, concepția despre societate care face ca „întregul“ (corpul social) să prevaleze asupra „părților“ (indivizii) în așa măsură, încât accentul să fie pus pe un dinamism unitar, după unii sociologi, reușește mai bine decât societățile individualiste să se integreze într-un ansamblu ierarhic și stabil de elemente diverse și contradictorii.
Ca definiție generală a „comunității“, putem spune că aceasta reprezintă un grup de indivizi uniți prin valori și interese comune. Distincția explicită între „comunitate“ (Gemeinschft) și „societate“ (Gesellschaft) este datorată sociologului german contemporan F. Tönnies. „Comunitatea“ reprezintă „comunitatea de sânge“, al cărei model inițial este familia, dar care poate cuprinde și prietenii și vecinii. Ea constituie „forma organică“ a vieții sociale în măsura in care individul este inserat nativ în acest întreg format „care îi preexistă“ și pe care nu îl alege. „Societatea“, dimpotrivă, reprezintă produsul voinței reflexive de a se asocia în vederea interesului, rodul unui calcul economic (relații de schimb și de comerț). Acest întreg provine din organizarea artificială, voluntară și conștientă a părților.
Potrivit interpretărilor filosofice holiste de veche tradiție, totalitatea (sistemul) este determinat de relațiile care se stabilesc între elementele ce-i sunt subordonate și nu de natura acestora. În antichitate, interpretările holiste evoluau adesea spre o imagine „panholistă“, sintetic totalizatoare, monistă asupra universului, conceput ca un mare întreg care subordonează interactiv nu numai totalitatea obiectelor și fenomenelor naturale, ci și omul, sub forma unei unități indivizibile om-natură sau om-univers. În filosofia modernă, ideea de întreg este concepută ca principiu de alcătuire și ordonare a fenomenelor, ca tendință de integrare a părților în sistem, modelul unei asemenea interpretări oferindu-l pentru prima oară conceptul german de „Gestalt“ („structură“, „configurație“).
În lucrarea „Holism și evoluție“(1926), Jan Cristian Smuts are un aport remarcabil la întemeierea metodologică a holismului modern. Considerând holismul ca principiu al tendinței generale către „sinteză“ a universului în ansamblu și ca principiu al cunoașterii, el deduce câteva idei de bază pentru caracterizarea conceptului de sistem și a dialecticii relațiilor dintre „întreg“ și „parte“: întregul există prin părți și părțile prin întreg; sinteza întregului și părților se reflectă ân caracterul holistic al funcționării părților, existente de asemenea ca întreguri. Smuts, pe baza relațiilor de subordonare a sistemelor, deduce o imagine dialectic-holistă asupra „diacroniei“ universului în ansamblu, înțeles ca un ansamblu infinit de universuri, precum și principiul structurării progresive (de la simplu la complex) a acestuia („selecția holistă“), al cărui rezultat este creșterea capacității de organizare și de omogenizare a universului, exercitată din ce în ce mai pronunțat la nivelele sale superioare de organizare (biologic, social și uman). Prin schema „selecției holiste“, Smuts evoluează teoretic pe linia unor concluzii neovitaliste, care aplicate mecanic la structura și dinamica vieții sociale, conduc la un integralism sociologic.
Un alt autor, L. von Bertalanffy, prin intermediul conceptului de „organism“, considerat ca un sistem deschis, aplicat în primul rând în biologie, a ridicat principiul holismului la nivelul unei „teorii generale a sistemelor“(1945). Cercetând „izomorfismul“ sistemelor și corelațiile dintre „structura și funcțiile“ acestora, teoria sistemelor permite integrarea unor vaste domenii de realitate și oferă fundamente logice pentru elaborarea unui „sistem unitar al științei“, precum și premise pentru o pronunțată și avantajoasă reducție metodologică cu aplicabilitate nu numai la disciplinele științifice ontologice tradiționale (fizică, biologie, psihologie, sociologie), ci îndeosebi la disciplinele tehnologice și acționale, de tipul teoriei organizării, științei conducerii, teoriei educației etc. Alături de Bertalanffy, reprezențanții de seamă ai holismului pe plan metodologic sunt : O. Spann, care dezvoltă un sistem holist cu aplicații în domeniile economiei și sociologiei; L. Gabriel, care a oferit (1956) o sinteză metodologică a „Gestalt“-ului logic; R. G. Jones, autorul unei teorii generale a integrării cu aplicație la structurile educaționale (1964); J. Gebser, care a încercat (1966) o aplicare a principiului holist în domeniul filosofiei culturii, la explicarea structurilor conștiinței etc.
Fără să fi renunțat la unele orientări panholiste, și deci la construirea speculativă a unor imagini de ansamblu asupra universului (conceput ca un „super sistem“, caracterizat printr-o „grandioasă unitate“) care ar exclude orice divergență între părțile componente, implicit pe plan social între diversele grupuri și clase sociale (sugerându-se în această perspectivă și ideea raționalității armoniei sociale, a concilierii claselor), invocându-se în acest sens și unele spirite neotomiste sintetizatoare ca Pierre Teilhard de Chardin și Pietro Ubaldi, holismul contemporan se definește tot mai mult ca o metodologie generală, ca o concepție preocupată de relația dialectică dintre întreg și parte în structura sistemelor, de tendința către întreg a fenomenelor, de legile mecanismului obiectiv al integrării și omogenizării acestora, precum și de semnificația sintezei în gândirea teoretică, de manifestare a principiului holist în domeniul cunoașterii.

(Articol omonim apărut în Revista de cultură „13 Plus“, Bacău, decembrie, 2004)