A pune Natura înaintea Societății înseamnă a așeza societatea animală înaintea societății oamenilor. Iar în cadrul societății umane a pune un sistem intelectual care pretinde că furnizează explicații globale, cu regăsiri de interese mai mult sau mai puțin ascunse față de oamenii simpli cu iubire (NU teamă) de Dumnezeu, nu înseamnă decât a altera esența umană în favoarea esenței animale. De aceea Inimă și Drept vor fi două concepte cărora încercăm să le dăm aici un sens și o devenire.
Ives Cattin în lucrarea sa „Aborder la philosofie“ ( Editions du Seuil, mars 1997) demarchează filosofia de non-filosofie prin faptul că filosoful se consideră dincolo de non-filosof tocmai prin accepția sa că non-filosoful există. De aceea, filosoful nu acționează ca și cum toți oamenii ar fi filosofi, iar el nu este doar un om care „contemplă“ adevărul, ci și un om care vorbește. Astfel, opoziția dintre filosof și non-filosof pare a fi rezolvată prin afirmația că nimeni nu este filosof, deoarece filosoful nu poate afirma ceva fără a se nega pe sine ca filosof. Această afirmație poate fi rezolvată doar „în drept“, fiindcă numai astfel filosoful se stabilește în spațiul adevărului și utilizează un limbaj universal și absolut. Lumea apare ca o totalitate rațională și adevărată, pentru unii ca o „Republică a Spiritelor“, însă ea rămâne în faza de deziderat, ca o speranță și o îndatorire de îndeplinit. „«În fapt» nimeni nu este filosof, iar filosofia irecuzabilă «în drept», este recuzată «în fapt». Deși filosoful o suprimă, problema subzistă totuși, deoarece există non-filosofia.“(Ives Cattin, op.cit., trad. Rom, „Înțelegerea filosofiei“, Editura „Institutul european“, Iași, 2000). Dar pentru a încheia acest mic exordiu despre tema de față, conchidem laconic : dihotomia amară dintre Specialist și Profan produce falia relativă, care, absolutizată, împarte omenirea în „mizeri și bogați“, în buni și răi, drepți și nedrepți etc.
Știința dreptului arată „ce trebuie să fie“ și se opune „faptului“. În societatea omenească, datorită raporturilor convenționale dintre oameni s-au stabilit și reguli care definesc ceea ce este legal, permis și ceea ce este ilegal, nepermis, într-un moment dat al acestei societăți. Instituționalizarea acestor reguli în dreptul pozitiv semnalează disjuncția între putința materială (capacitatea de a face) și puterea formală (dreptul de a face), adică nimeni nu este autorizat de a face tot ce poate să facă. În măsura în care dreptul este doar pozitiv, stabilit în calitate de convenție, este un fapt cultural. Ceea ce într-un loc poate fi permis, în altul poate fi interzis. Printr-o glumă juridică consolantă se poate spune : cei care iubesc pisicile, să se asocieze cu cei care iubesc pisicile, iar cei care iubesc câinii, să se asocieze cu cei care iubesc câinii. Dar iată că există un drept superior oricărei convenții ce rezultă din natura omului : Dreptul natural. El nu înseamnă că are o existență naturală, ci că pune în evidență adevărata natură a dreptului : a exprima ceea ce trebuie să fie pentru toți oamenii, corijând atât faptul cultural, cât și pe cel natural. Dar iată o nouă disjuncție pentru acest tip de drept ideal pentru omenire : legalul și legitimul. O lege nu este justă în mod obligatoriu. Ea nu este astfel decât considerând legal ceea ce este legitim și ilegal ceea ce este ilegitim. Legitimitatea vine din ceea ce pot face deopotrivă toți oamenii, oricare le-ar fi particularitățile naturale (forță, sex) și culturale (naționalitate, religie). De aceea dreptul natural este considerat drept rațional ; sub acesta identitatea drepturilor este fundamentată pe o identitate ontologică – toți oamenii au facultatea de a gândi –, identitățile culturale și naturale fiind în acest caz excluse. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă opunerea concepției universaliste a dreptului natural (rațional) concepțiilor naturaliste și culturaliste ale rasiștilor. Considerația ilariantă a unora cum că sub legile naturii ne putem îmbăta doar cu etanol, pe când sub legile sociale ne putem turmenta și cu apă chioară, totuși o postulăm ca pe sugestia frustă a unui meliorism emoțional de a face lumea mai bună și mai dreaptă. Eșecul în acest demers vine să confirme pietrificarea pe mai departe a omenirii în inexorabile bifurcații existențiale.
Nu întâmplător am tratat tema de față inversând stilistic ordinea noțiunilor din titlul „Inimă și Drept“. Inima am lăsat-o la urmă, deoarece ordinea „legică“ este : întâi rațiunea, apoi pasiunea.
Există tradiții spirituale care au dat definiție inimii : „piscul ascuțit al sufletului“ (Meister Eckhart), „facultate a iubirii“( B. Pascal), putînd să se întoarcă spre lucrurile lumești (concupiscența) sau spre Dumnezeu conform propriei sale logici. Cu toate că se opune spiritului, inima este în același timp facultate de cunoaștere, deoarece ea convinge acolo unde rațiunea nu poate să persuadeze. Aici întâlnim o altă separare, de ordin gnoseologic : cunoașterea discursivă și cunoașterea intuitivă. Dacă „Dumnezeul sensibil inimii“ al lui Pascal poate rezolva problema în actele de jurisprudență, o poate face prin însăși cheia cu care se deschide calea spre divinitate : Morala. A judeca faptele după gravitatea lor, dând pedepse drepte, constituie un act de justiție morală, aprobat și de Dumnezeu, imparțialul absolut și fără dihotomie.
Pe pământ există oameni și Oameni, iar apartenența fiecăruia la una din bifurcații nu reprezintă, dar nici nu va reprezenta vreodată ceva nou sub soarele lucid sau luna ambetată…

(Articol omonim apărut în Revista de cultură "13 Plus", Bacău, octombrie-noiembrie 2002)