Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat și istoricul român al religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăților arhaice, așa-zise primitive, a jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experiența acestei descoperiri are consecințe pentru cel care descoperă această unitate, noblețe și valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înțeles că se poate compara studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în sensul că metoda hermeneutică (cercetarea semnificațiilor avute de un fenomen religios de-a lungul timpului) transformă cercetătorul, adică îl înnobilează pe parcursul descoperirii, considerând astfel istoria religiilor o disciplină majoră și foarte importantă pentru a-i descoperi pe ceilalți oameni.
Eliade a devenit istoric al religiilor, după cum a marturisit-o chiar el insuși, în urma experienței indiene. A învățat în laboratorul religios al Indiei aborigene, dar și în cel indoeuropean, cum trebuie interpretate și înțelese fenomenele religioase noneuropene, necreștine. Revenit din India după o experiență de trei ani, a înțeles nu numai importanța de a fi fost născut și educat în zona carpato-dunăreană, în România, dar și importanța tradițiilor populare din sud-estul Europei, ale culturilor rurale și al folclorului tradițional, care aici erau încă vii, iar în Occident erau puțin adormite. El a înțeles că în Carpați rădăcinile sunt mult mai profunde decât în lumea greacă sau mediteraneană. Anumite elemente paleoindoeuropene le-a găsit conservate aici mai bine decât oriunde în Europa, reafirmând perenitatea sacrului ca element esențial al condiției umane.
Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a se cunoaște și a cunoaște. Această dublă cunoaștere îl face pe om total. Pentru că omul religios este însetat de a fi. Omul total, care se revelează în urma studiilor hermeneutice, este redat nu numai Homo sapiens, Homo faber, Homo aesteticus, Homo ludens, omul erotic, dar și de omul religios. Prin Homo religiosus omul și existența umană își revelează dimensiunile spirituale cele mai profunde și mai creatoare. Omul total din Australia, ca și cel din Mediterana clasică este un om religios, adică pentru el sacrul este la baza existenței sale în lume. Eliade a înțeles că sacrul reprezintă un element din structura conștiinței, iar nu doar un stadiu al ei, întrucât a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, fiindcă alimentația, munca, sexualitatea, jocul, au valoarea lor fundamentală, adică a fi, mai bine zis, a deveni om, înseamnă a fi religios. Deci sacrul pentru Homo religiosus este realitatea absolută, prezența ființelor supranaturale, model a tot ce face el cu sens în viață : muncă, mariaj, instituții sociale. Munca este un ritual, fiindcă imită un model revelat strămoșilor de către ființe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută fiindcă repetă activitatea creatoare a zeilor și dezvăluie sacralitatea operei lor.
Omul nu poate trăi în haos, spune istoricul religiilor Eliade. Casa omului e orientată într-un fel; ea se găsește în centrul lumii. Fiecare sat se află în centrul lumii, dar și fiecare casă, deoarece casa, cortul, satul, templul, orașul, sunt create după un model exemplar și de origine divină, transumană. Organizarea în jurul unui axis mundi, care punea în comuniune cerul, pământul și regiunile inferioare, presupun deja ideea că lumea a fost creată.
A crede în istoricism, marxism sau freudism, spune Eliade, înseamnă a renunța la vocația primordială a omului și deci a dispărea ca om. Pare că marxismul, interpretarea materialistă a istoriei, reprezintă ultima încercare la care a fost supus omul în fața vieții religioase. Acum 15-18 mii de ani marea revoluție, descoperierea agriculturii, a creat din punct de vedere religios o criză. Același lucru se petrece acum cu civilizația tehnică modernă care se răspândește la scară planetară fără nici o tradiție religioasă, fiindcă tehnologia modernă nu are o bază sau o justificare religioasă. De aceea tehnologic, creștinii nu au fost la înălțimea misiunii lor de secole. Adică nu au încercat să dea sens chiar științelor cele mai materialiste. Înainte orice act științific, tehnologic, dacă nu era religios, cel puțin urma un simbolism de origine creștină.
Pe măsură ce omul modern, în ciuda morții lui Dumnezeu, redescoperă valoarea sacramentală a ființei, dezvăluie un mod de a exista care îl apără de nihilismul istoricist fără al expulza din istorie. Astfel i se deschide o nouă perspectivă, grație lui Homo religiosus, fiindcă sacrul e saturat de a exista. De altfel o societate areligioasă, relevă Eliade, nu există încă, nu poate exista. Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generații de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă. "Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă".
(Sinteză din relatări ale lui M. Eliade în mass-media)