Necesarul

Te trezești făcând parte din viață, pe cât de brusc, tot pe atât de pregătit. Ce știi despre tine abia născut, tot atât știi și despre viață. Și urci pe scara lumii; nu este plăcut să stai cu picioarele în apa vânzolită de alții; te sâcîie pe măruntaiele gustului. Ce mai gust! Să fii pildă pentru ceilalți ( … ) de parcă ceilalți de grija aceasta nu pot dormi. Vrei să fii pildă. Oare nu tocmai pentru că, lumea a fost blagoslovită cu prea multe pilde, nu-și mai vede lungul nasului? Din viață omul a învățat să iasă. Care să fie cauza că, nu știe încă să iasă și din pilde? Starea că se complace în încâlceala ideilor? Starea că nu se complace în încâlceala ideilor? Starea că se complace să rătăcească între cele două stări? Unde consideră că vor să ajungă oamenii: stând cu un picior pe vulcanul impresiilor de moment, și cu celălalt picior pe mlaștinile mișcătoare ale pe loc înaintelui, divizați de contrariul intransigentului declin? Care dintre genele plicuirii noastre ne ordonează expedierea către destinații antagonice? Unde începe începutul? Unde începe sfârșitul? Am venit drept în viață și plec din viață drept în moarte. Cum justific peste efemer, față de papirusul zilelor, cât trăiesc că trăiesc strâmb? Vremurile mi-au dictat poziția pe care s-o adopt, ori eu m-am impus vremurilor? Ce plăcere interzisă mă împinge să înfăptuiesc fărădelegi? Firea coloanei vertebrale a lucrului aflat la îndemână? Firea coloanei vertebrale a lucrului neaflat la îndemână? Eva sângelui care îmi umple arterele, venele minții cu cocoloașe de vreri costelive sau Adamul încrengăturilor de simțuri, care dau năvală peste armia hormonilor cu stindardul măduvei oaselor în bernă? De unde ne vine nouă, oamenilor, pofta de a fi diferiți din/ prin împreunare? Și dacă tot suntem condamnați să ne ducem viața laolaltă, de ce trebuie și răul să-l multiplicăm asemenea? Să avem doar început și să nu avem sfârșit? Carnea noastră să fie atrasă de echivoc, de abrupt, de inerent? Pasivul să fie deviza noastră, a oamenilor chivernisiți după chivotul securii? Somnambuli cât suntem în viață, clarvăzători cât suntem în moarte? Ce ne atrage? Ce ne respinge? Și ce nu ne dă prinderea de noi cu puterea legăturilor cerul-terra-iene? Așa îmi spun: omul mediu, mie filosofului … Așa îmi spun ( … ) dar, de căpătat răspuns, de unde să capăt, deoarece, filosoful nu-mi arată că l-ar preocupa înțelesul de care sunt atât de flămând. Aștept, aștept, aștept. Sătul să tot aștept, îl trag pe filosof de pulpana gândului pe care vreau să mi-l împărtășească. Fără nici un efort, filosoful își întoarce liniștea ochilor săi înspre învolburata mea privire și îmi zice: răspunsul se află în năravul omului de a nu se aduce în însuși (… ) și adaugă, după o altă perioadă de reflecție ( … ) dar, și în fuga omului în a nu admite necesarul ( … ) după care, cu tact, îmi întoarce spatele ( … ) și nu uita, îmi mai zice, chiar în clipa când se pregătea să dispară din fața nedumeririi mele ( … ) nu numai viața se trăiește, nu numai moartea se trăiește, ci și filosofia se trăiește. Când am deschis ochii, pe cer, soarele trecuse de amiază. I-am închis pentru o vreme, dar, până să memorez acest evantai de sensuri aretorice, ce singur s-a așternut pe tâmpla colii prezente, feciorelnic, am readormit. Odihnit trup și suflet, m-am ridicat de pe recamier în același pas cu luna … Obloanele minții mi s-au deschis cu încetinitorul o dată, și a doua oară, pe măsură cu înțelesul care o penetra: aha, carevasăzică, acesta este necesarul ( … ) eu, tu, el, ea, cerul, pământul, buna rânduială, vulturul, furnica …