Ah, cum mi-aș fi dorit să fiu la Moscova, de ziua Victoriei ! O mică părticică din mine, măcar, acolo, în fața tribunei oficiale.
Să văd bucuria de pe chipuri pentru că războiul s-a terminat, pentru că nu vor mai fi alarme, pentru că cei dragi se vor întoarce cu bine seara acasă de la lucru și nu vor pieri sfâșiați de gloanțe iundeva, între Moscova și Berlin.Să văd bucuria pe fețele soțiilor care și-au văzut soții înapoi, care au așteptat și au așteptat și au așteptat, alături de un ceai și de ultima scrisoare, în lunga iarnă rusească și iată că a venit primăvara și cu ea omul drag s-a întors, rănit, slab, nebărbierit dar este totuși acasă.
Să simt tristețea aceea gravă și profundă, tristețea tipic rusească, tristețea după logodnicul dispărut, după tatăl care nu se va mai întoarce, tristețea aceea după camaradul care este în mințile noastre dar noi nu -i vom rosti niciodată numele pentru a nu începe să plângem la comandă, ca niște proști, ca niște ruși romantici.
Să văd soarele de pe cer, bucuros și el că doamna Moarte și-a terminat sărbătoarea.
Să văd defilând armata victorioasă, Armata retragerii fără sfârșit din 1941-1942,Minsk-ul pierdut, Kievul pierdut, Harkov-ul pierdut, Odessa pierdută, Sevastopolul pierdut, părea că nu mai există nici un fel de reazem, Armata Curajului Extrem, armata Stalingradului din 1942, armata bătăliei de la Kursk, din 1943, armata care a eliberat aproape toată maica Rusie, în 1944, armata victorioasă, Armata Roșie, în 1945.
Să-l văd pe Stalin la tribună, cu pipa în colțul gurii, gruzinul imens și misterios, tatăl atât de iubit și de urît de feciorii lui, tăcut, cu un vag surîs în colțul gurii. Și, lângă el, Jukov, mareșalul victoriei.
Să văd atunci când veteranii războiului au adus steagurile agresorilor, steagurile celor înfrânți și le-au aruncat în fața lui Stalin.
Mi-ar fi plăcut să fiu la Moscova, de Ziua Victoriei, în 1945.
Și e bine să nu se uite niciodată că pe acei ne-arieni, pe acei ne-supuși, pe acei ne-conformi cu ideile stupide despre Marele Reich, pe acei altfel adică pe marea majoritate, plebea, așa cum ne consideră unii, nu ne-ar fi așteptat decât fumul de pe coșul Auschwitz-ului, în cazul în care ar fi câștigat ei.
Și e bine să nu se uite niciodată că cele mai mari jertfe, cele mai cumplite danii de sânge pentru înfrângerea nazismului le-au dat rușii.
Și, e bine să nu se uite niciodată cine a cîștigat atunci.