Acum 30 de ani, primul tanc T 58 care spărgea gardul metalic al palatului din Saigon consfințea o stare de fapt. Armata nord-vietnameză ajutată de gherilele sud-vietnameze reușiseră să-l înfrângă pe Goliath-puternicul unchi SAM și pe acoliții săi.
Era o victorie în forță, o victorie a adevărului și a binelui. Era ora adevărului, atunci când SUA se uitau la cei peste 50.000 de americani omorîți și la miliardele de dolari aruncate pe fereastră dintr-o prostie.
„Numai boii pot fi integrii” a spus un politician român. A avut o mare dreptate. Trei președinți –Ike Eisenhower, J.F.Keneddy și L.B.Johnson, trei nume imense în ierarhia istoriei recente- dintr-un idealism prost înțeles și spaima stupidă de comunism au împins încetul cu încetul SUA într-o mlaștină, într-un sfârșit de istorie. A trebuit să vină un Nixon „to clean the mess”.Visul american s-a năruit mult înainte de 30 aprilie 1975. El s-a năruit atunci când americanii n-au înțeles că voința vietnamezilor trebuie ascultată și nu ideile lor stupide despre democrația americană ca produs de export.
Unchiul Ho-și-Min și-a condus oamenii către multiple victorii.
Prima dată, la Dien Bien Phu, atunci când francezii au învățat pe pielea lor că nici Legiunea Străină, nici avioanele cu reacție și nici puterea superioară de foc nu au ce să facă unui popor hotărât. „Săpau ca furnicile...îi bombardam dimineața iar ei continuau să sape. Zeci, sute de kilometri de tuneluri.Apoi, într-o dimineață n-eam trezit noi sub bombardament...” povestea colonelul Bigeaud, comandantul parașutiștilor francezi la Dien-Bien-Phu.
Apoi, în 1975. Imaginile cu americani și vietnamezi agățîndu-se de elicoptere pe acoperișul Ambasadei Americane sunt cunoscute de o lume întreagă. Implicarea masivă a armatei americane, bombardamentul orașelor Hanoi, Haiphong, moartea a milioane de civili nevinovați nu au putut opri istoria din loc. Și poate cel mai bun exemplu sunt tunelurile de la Khe San, acele imposibile tuneluri pe unde se putea transporta orice- de la tancuri și până la spitale de campanie.
Apoi, în 1979, atunci când vietnamezii au pus capăt abominabilului regim a lui Pol Pot. Același Pol Pot care a fost masiv sprijinit de americani doar ca să le facă în ciudă rușilor. Lecțiile istoriei nu sunt învățate niciodată.
Și în anii 80 când armata vietnameză a înfrânt o acțiune murdară de invazie a chinezilor-singura dată când Mao a fost pus la colț și hoardele de Gărzi Roșii și-au găsit sfârșitul așteptat.
Care e rezultatul ? Ronțăitorilor anticomuniști de produse colorate maro trebuie să le spun că Vietnamul este a doua economie mondială ca dinamică a dezvoltării- după China, că circa ¼ din producția sa merge la export în SUA, că firmele americane investesc masiv și că anul acesta Vietnamul va deveni membru al Organizației Mondiale a Comerțului-WTO- fapt care va conduce la răspândirea produselor vietnameze- în special confecții- eliberate de restricții de import- pe toată suprafața globului.
Vietnamul e roșu- și se descurcă bine. Și nici măcar adepții exagerați ai drepturilor omului nu au ce să-i reproșeze.