Deasupra pamantului se intinde ca un acoperis bolta cereasca, de care sunt fixate ca niste lampi soarele, luna si stelele. Bolta cereasca e strajuita, la randul ei, de luminile de sus, care pot tasni ca o ploaie de raze pe pamant prin ferestrele si ecluzele iubirii. Intr-adevar, anticii au gresit: dincolo de acoperisul lumii nu e o mare cu ape ce da nastere la ploi, ci un ocean de lumina ce se revarsa-n om.
Melancolia omului are intotdeauna un motiv misterios: dorul de ceva ce nu a cunoscut. Si cand dorul e receptat de lampile ceresti, de-acolo, de sus nascuta, din focul adulmecat de raze, lumina se joaca si surade. Lumina se expune, isi creeaza conventiile doar pentru a le demonta in fata invataceilor sai. Totul este jucat. Pe aceste raze se scrie si se citesc sufletele. Odata ce lumina patrunde in vene, in locul sangelui va cobori dragostea, iar mirosul specific de iubire va fi purtat mai departe, in padurile si muntii din jur. E atat de dulce cantul de culoare, incat se-opreste plansul amar din inimile-frunza, din inimile-piatra.
Tot ce simti nauceste de placere. Zonele distincte din spatiul launtric dispar intr-un univers unitar, o visare pretutindeni. De la aripile croite din firele panzei de paianjen, intinse intre sperante si amagiri, se distinge –intr-un colt de cer, ferit- zborul fluturelui de matase. Jocul de lumina se transforma intr-un joc al falfairilor profunde.
Cand esti cuprins de lumina divinei chintesente, te afli dincolo de tot ceea ce inseamna o tensiune. Nervozitatea si emotia negativa isi pierd sensul. Nu se mai tine seama de cronologia stricta, si se descrie parabola unui proces intern. Sufletul clarifica mintea: omul renunta fara sa vrea la tot ce e cuprins in gandire si exprimare. Si daca se-ntampla sa fie prea bine inchegat la nivelul "nodurilor" de trecere de la o stare la alta, iubirea pe care o simte il dezleaga. E o libertate a simtirii, a bucuriei, chiar daca (in spatele inocentei materiale) sufletul omului pare prea nou pentru o iubire pura. Asa se implineste minunea fagaduita, prin decupare in tacere, prin nebruscare... Dar cand e momentul propice revarsarii nesfarsitului clepsidrei de lumina in inimile noastre? La unii- niciodata, la altii- in fiecare clipa. Sa existe un destin al iubirii (divine), al luminii ce se joaca si coboara?