...Amintind românilor că drumul spre Europa este lung și plin de hârtoape, chiar și acum când totul pare rezolvat, este mai mult decât o necuviință, este o adevărată trădare. Șase români din zece – trăitori în România, bineînțeles, îți vor arăta cu harta în mână (dacă este nevoie) că ei sunt deja în Europa. Ceilalți patru nu îți vor spune aceasta pentru că ei de obicei nu spun nimic, din principiu. Unii români au principii tari, ca de cremene. Tot atât de mintoase, desigur.

Acum, privind cu atenție harta Europei fluturată victorios de cei șase din zece, o să trebuiască să le dăm dreptate. Eu le dau dreptate îndoită (adică, să fiu bine înțeles, dublă, și nicidecum plină de îndoieli). România ESTE în Europa. Mai mult, ea este tocmai hăăăăt, în CENTRUL Europei!

Uitați-vă numai la hartă: granița între Europa și Asia nu este pe Prut, așa cum cred românii, ba nici chiar pe Nistru, cum cred românii mai patrioți, după cum nu este nici pe Tisa, cum cred dușmanii acestora. Nu, ea trece prin Urali! Distanța dintre inima țării (nu, nu la unul din palatele bucureștene, ci pe undeva pe lângă Făgăraș) și Urali este destul de apropiată față de distanța la capul pe care în Nord America doar românii îl mai știu – Finistere. (Între noi fie vorba, această cunoștință nu ajută absolut la nimic...)

Și cum personal nu am auzit despre români mergând de bună voie spre Urali, înțelegem sentimentul de frustrare a românilor marginalizați – considerați, adicătelea, mai în marginea (estică a) Europei.

Sufletele vândute, adevărați trădători ai românilor – și mai ales ai reprezentanților lor – folosesc drept contra-argument în marginalizarea României (pe marginea estică, mai precis) asemănarea frapantă dintre unele sisteme spurcate ale Asiei și originalul sistem politico-economic dâmbovițean. Sistem orginal cu atât mai mult cu cât este mai mult politic și aproape deloc economic – economia se face mai mult după ureche! Zișii reprezentanți ai românilor nu prea știu să facă pic de economie. Ei ACAPAREAZÃ și RISIPESC. Din nenorocire pentru restul românilor mai puțin reprezentanți, risipa nu va fi egalată niciodată de acapareală, întrucât, dacă numai unii acaparează, de risipit, risipesc cu toții.

Așa că românii neajunși în rândul reprezentanților – trăind drept pedeapsă divină, probabil, și un dram de noroc, tocmai aiurea prin lume – se dovedesc greșiți și rău-voitori când cred că numai românii din România sunt corupți! Luîndu-se cineva după vorbele lor – Doamne ferește! deși, de obicei, vorbele românilor de Aiurea se risipesc în vânt și cad în urechi surde... – ar crede că acest fenomen natural numit „corupție” ar fi APÃRUT la București. Nimic mai fals! Ea doar s-a DEZVOLTAT la București, căpătând forme de cancer galopant, dar trebuie să recunoaștem, smeriți: corupția a apărut pe la alții. Este acum fapt dovedit că originea cuvântului „bacșiș”, ca și cel de „ciubuc”, se pierde prin stepele asiatice (eh, de s-ar fi pierdut pe acolo și obiceiul, odată cu originea...). E drept că, în semn de dispreț față de asiaticii care au fost în stare să inventeze un lucru, fără a fi capabili să-l ducă pe cele mai... hm, înalte, dacă vreți... trepte de dezvoltare, românii folosesc termene pe care le consideră „neaoșe”. Mită, de exemplu. Sau, șpagă. Plocon. Dar. Cadou. Atenție... Generozitate... Gest de respect și admirație... Dar câte nu sunt astfel de termene?! Numai imaginația românului care DÃ și a celui care IA poate avea o limită, cuvintele folosite spre a descrie fenomenul, nu!

Și, citind tot felul de știri tendențioase apărute prin presă, vedem că mai sunt o groază de țări și țărișoare, care mai de care mai asiatice, în care corupția este o a doua religie a țării. Sau chiar prima, ținând cont de proporția populației care participă activ și cu multă pasiune la această activitate plăcută (?) în ochii Dumnezeului lor. Aflăm, astfel, de corupție, în... dar cred că mi-ar fi mai lesne să fac o listă a țărilor unde NU se practică fenomenul. Și exemplele pot continua în Africa, Oceania, America (mai ales cea latină)... Adică, mai peste tot unde unii au și alții nu, dar unde toți vor. Cei ce nu au, vor CEVA, ORICE. Cei ce au ceva, orice, vor MAI MULT. Iar cei ce au mai mult, vor TOTUL. Deci, peste tot pe unde trăiesc oamenii...

Așadar, compatrioții noștri români, chiar și cei mai reprezentanți, se simt îndreptățiți să spună, cu glas sugrumat de neputință fatidică, ridicând din umeri și deschizând larg brațele: „Și noi, tot oameni suntem!...” Adică, dacă dau – sau iau – șpagă, o fac dintr-o amprentă genetică sau voință dumnezeiască, față de care, eu, neputinciosul, nu mă pot împotrivi. Dacă până și...

Asta-i poziția miloagă adoptată față de cei de care ai nevoie la un moment dat, de aceea este întâlnită extrem de rar, și doar conjuctural. O poziție mult mai des întâlnită este cea cinică. Pornind de la aforismul bietului La Rochefoucault, despre care nu se știe dacă era un om ca toți oamenii (adică, dacă lua sau da șpagă...), și anume că „sfaturi bune dau doar cei ce nu mai pot da exemple rele”, ba chiar și vorba plină de înțelepciune populară, cum că „cine poate, oase roade; cine nu, nici carne moale” – și ei POT, vă rog să mă credeți pe cuvânt, să roadă oasele cu carne cu tot! – acești cinici o spun cu mult cinism (desigur) că, „da, da’și ce dacă?! Ce nu vă vedeți, fraților, paiul din ochiul vostru, arătând mereu cu degetul spre bârna noastră? (stejar veritabil, din pădurile patriei!) Uite, până și-n America - în AMERICA! - ce se întâmplă. Mai acum un deceniu Briax, acum ăștia... Ce tot veniți cu acuzații? Mai bine ați tăcea, că ați ajuns de râsul oamenilor (adică, acei care dau și iau). Nu puteți mai mult, asta e! Două scandaluri în șapte ani, când la noi au loc zilnic? Mă faceți să-mi amintesc de „taurul Bill”, vai de fundul lui, care abia a reușit să aibă sex cu o puștoaică. Reprezentanții românilor o fac de câte ori vor ei, spre lauda bourului carpatin...”

Acești cinici, urmașii urmașilor lui Ștefan, care și-au luat deci în posesie moștenirea promisă de Fănică Babanu (l-au și sfințit pe chestia asta...) au o singură scamă de nemulțumire (scamă doar; nu-și pierd deloc somnul din cauza ei): alți putincioși ca ei se găsesc numai și mai ales în afara Europei! Așa că, ce și-au zis? „Ia să dovedim, cu harta în mână, că nu suntem singurii corupți din Europa! Dacă întimdem Europa până în Urali, îi avem alături și pe ruși, și pe ucraineni, și pe..., ba până și pe prăpădiții ăia de români mai puțin români decât românii (a căror aleși încearcă încă să publice primul dicționar româno-moldovan și invers), care nu fac altceva decât să strice piața șpăgii, primind sume pe care noi nu le luăm în considerare, chiar de-ar fi să ne facem vacanța în Tibet și nu în Bali...”

Pe lângă cinici mai sunt și mitocanii, dar poziția lor nu o explicăm aici, lipsindu-ne vocabularul adecvat, pe înțelesul lor.

Așa. Acum, când am stabilit fără pic de echivoc poziția centro-europeană a României, să dovedim la fel de convingător poziția ei centrală în Lume. Nu zic „în Univers”, pentru că poziția aceea este ocupată, poate, de un „black hole” față de care chiar și buzunarele mai-românilor noștri se închin cu smerenie. Putem considera drept apotemă răspândirea relativ uniformă a oamenilor (singura ființă care dă și ia, coruptibilă deci) pe întreaga suprafață a pământului: pe uscat, pe mări și în văzduh, ar zice unii. O variabilă ar fi gradul de corupție a locuitorilor diferitelor zone, dar, datorită poziției ei fruntașe, România poate fi considerată un punct de echilibru. (Nu știu dacă această poziție se explică prin darurile generoase pe care Domnul le-a revărsat asupra nației noastră; să fie, oare, un exemplu dat viitorimii?) De aici rezultă indubitabil această poziție unică, centrală!

Și, pentru a nu fi dubii, propun ca România să-și declare deschis intenția de a deveni o țară europeano-asiatico-sud americană. Ceva în genul Paraguay-ului, de exemplu. Avantajele ar fi nu numai evidente, ci și imediate!

De exemplu, nu se mai poate sugera că noi ne situăm – în corupție - alături doar de teroriștii musulmani, cei ce iau o șpagă de toată groaza! Nu, suntem alături de mulți alții! Ori, că suntem o „țară bananieră”. Dovedit este că Paraguay nu este o zonă propice cultivării bananelor! Iar, dacă se va clona vreun bananier gata să se adapteze condițiilor de acolo, ne putem afirma asemănarea evidentă cu Argentina, Chile... Corupție să fie, numele contează mai puțin!

Pe urmă, gândițivă la avantajele turistice ale unei astfel de deschideri sud-vestice (spre foarte sud si foarte vest). Toți acei mai-români-decât-românii care voiau să-și petreacă vacanța în Sud-America, pot sta acasă! Câștigul (personal) ar fi multiplu: nu numai că nu ar risipi ce nu-i al lor, dar vor putea participa intens și neîntrerupt la campania non-stop de șpăgi și tunuri. Iar ceilalți europeni (aceia mai neputincioși și mai puțin cinici decât românii) vor putea vizita Sud-America într-o fugă de mașină, sau urcându-se în tren, fără a mai trece Oceanul! Românii competenți vor ști să înlocuiască clipele de groază provocate de cizmele-bombă din avioane și amenințarea cu SARS, cu castele pline de Dracule și orașe pline de hoți și vardiști (plus proba de inteligență de a afla care-i unul și care altul...). Astfel, hoții din și de poșete, hoții din și de mașini, curvele cu peștii lor cu tot, polițiștii, avocații, judecătorii, vameșii, parlamentarii, consilierii... tot omul, mă-nțelegi?... pot avea și ei șansa unui câștig cinstit.

Singurul lucru care ne mai diferențiază de acele țări cu oameni de omenie (care dau și iau) din sudul Statelor Unite ar fi dictaturile militare. Dar această lipsă se poate corecta cu ușurință. Fie prin declararea vreunuia drept „Comandant Suprem”; fie prin re-re-re-activarea armatei de generali din jurul Puterii; fie prin simpla recunoaștere a stării de fapt: politico-economia românească ESTE în mâna militarilor cu ochi albaștri. Doar și foștii, actualii și viitorii securiști pot fi considerați „oșteni ai patriei”.

Cu o șpagă dată unde trebuie, ce nu se poate recunoaște?

Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

Interesantă idee! Tot mă bate la cap nevasta că vrea să viziteze Brazilia cu ocazia Festivalului. Așa, mergem acasă. Ne vizităm părinții și, între timp, îi arăt niște chestii ce nici Rio n-a văzut!