poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-12 | |
Oglinda Amintirilor(fragment)
Nu am fost niciodată atras de mirajul mării, în fața imensității și nemărginirii ei mă simțeam pierdut, inutil și descompus, îmi pierdeam identitatea; în schimb măreția maiestuoasă a piscurilor montane m-a atras dintotdeauna, în apropierea lor mă simțeam cineva, înălțimile lor mi se păreau accesibile, întreaga-mi ființă se lăsa inundată de sentimentul de frăție cu natura și cu divinitatea, scăldat în beatitudine știam că doar în apropierea coamelor înzăpezite ale munților, Dumnezeu devenea accesibil sufletului meu nesățios de atingerea magică și mirifică a creatorului. Poate așa se explică, încăpățânarea cu care refuzam să cred, într-o divinitate în ale cărei nemărginirii să-mi pierd identitatea, cufundarea mea în sânul unei divinității atotcuprinzătoare, asemeni unei picături de apă într-un imens ocean, era ceva de neacceptat. Ce rost ar avea o asemenea monstruoasă dedublare a divinului, o infinită clonare a divinului într-o umanitate dubioasă, unde ar fi atunci iubirea împărtășită, îngemănarea supremă a omului cu Dumnezeu, acea comuniune harică dintre creator și lucrarea sa ?. xxx Deseori mitul lui Sisif este privit doar ca o latură negativă a umanului, drept o încarnare a tragicului în destinul omului. Zeii l-au pedepsit pe Sisif, acest homo universalis cu aură de Christ, însă Sisif poartă cu sine povara umanității cu sârg, fără să o abandoneze, așadar asemenea Mântuitorului el o acceptă, și este demn de admirat efortul său împins spre eternitate, încăpățânarea, forța fizică și sufletească de care este capabil acest erou tragic. Dar ce este această necontenită luptă a sa, dacă nu viața noastră a tuturora, un imn tragic, o odă închinată aparent inutilului, dar încărcată de semnificații nebănuite, la o mai atentă cugetare asupra sensului său ascuns. Sisif știe că prin truda sa el devine nemuritor, într-un cuvânt asemenea zeilor, este conștient de importanța misiunii sale, și tocmai de aceea el nu renunță la interminabila-i povară, chinul său devine o joacă de copil în fața nemuririi ce-i cade la picioarele sale, drept ofrandă pentru crezul său nebunatic dar mântuitor în același timp. xxx N-am știut niciodată cum să mă port cu femeile, ori eram prea sincer cu ele și atunci în mod inevitabil eram considerat un naiv inocent, ori eram prea îndrăzneț și atunci mă luau drept un bădăran de duzină. În final, am ajuns la concluzia că femeile au o oarecare ostilitate față de sinceritate, ele simt o repulsie față de adevărul rostit, cruda realitate nu poate decât să le displacă, sentimentul acesta nobil al sincerității necondiționate le repugnă. Ele preferă oricând să le îndrugi tot felul de minciuni exuberante, și chiar dacă nu cred o iotă din cuvintele meșteșugite cu care le vrăjești orgoliul, preferă aproape întotdeauna aceste cuvinte alese, orice doar să le hrănești amăgirile. xxx Din multitudinea chipurilor oglindite în feminitate, să alegi doar unul singur care să-ți mângâie sufletul, ce aberație. Cum ai putea să iubești doar o singură imagine a eternului feminin, când ele te asaltează din toate părțile cu farmecul lor inepuizabil, când fiecare femeie poartă în sine un unic univers, este îndreptățită dorința de-a cunoaște fericirea alături de fiecare femeie în parte. Fiecare experiență alături de una din reprezentantele sexului frumos, reprezintă o nouă și magică aventură a sufletului în căutarea dublei sale identități, este dacă vreți, miracolul ce ne-nconjoară și ne pătrunde ființa la atingerea nemărginirii. Da, prin femeie Dumnezeu a dorit să atingă perfecțiunea, ea exprimă tocmai caracterul ambivalent al creației, dar în același timp ea reflectă dorința nesecată a omului de absolut, căci femininul pe lângă miracolul nașterii mai are și o altă calitate, este o inepuizabilă sursă de întrebări fără răspuns. Probabil filosofia a luat naștere tocmai ca urmare a sentimentului de uimire, de mirare, în fața inexplicabilului pe care-l aduce cu sine eternul feminin. xxx Cineva spunea că iubirea nu are limite, poate tocmai de aceea nu am simțit niciodată liniștea in preajma ei. Atingerea ei provoacă un adevărat cutremur, cu consecințe adesea nebănuite pentru sărmanul nostru suflet. Dacă cineva ar vrea să obțină liniștea încercatului său suflet, atunci ar trebui să se țină departe de primejdia pe care o poate aduce cu sine iubirea pământeană. Iată de ce, cred că adevărații asceți spun adevărul, atunci când îi atenționează pe novici referindu-se la cumplitele lupte cu diavolul ce se desfășoară în sihăstrie. Împăcarea de sine poate fi adusă doar de sublimul purei iubiri, acea iubire euharistică care realizează miracolul comuniunii între Creator și făptura sa. Iubirea curată față de bunul Dumnezeu e singura iubire care aduce cu sine mult dorita pace a sufletului. xxx Mulți cred că actoria este cea mai înălțătoare artă, singura care te poate salva din chingile dureroasei realități, singura soluție viabilă pentru evadarea din cotidian și ieșirea din timp. Cât de mult se pripesc cu asemenea concluzii, e adevărat că prin intermediul artei actoricești se poate da frâu liber imaginației, realizând astfel iluzia unui depline libertăți, dar asta se poate realiza fără prea mari eforturi în realitatea cotidiană. Nu suntem oare noi toți mari actori pe scena vieții, nu interpretăm diferite roluri în funcție de situația existentă ?. Altfel cum am putea supraviețui într-o societate care de cele mai multe ori încearcă să ne sugrume libertatea, să ne sufoce spiritul, prin integrarea noastră în rândurile mulțimii oarbe și insignifiante. Actoria este din contră, arta care preia din cotidian cele mai senzaționale întâmplări din viața obișnuită, căci ea semnifică tocmai întruparea crudei realități așternute ca o ninsoare peste sufletele noastre chinuite de himere și vise. xxx Cândva credeam că eroul, geniul și sfântul sunt cele trei chipuri prin care omul poate atinge sublimul, singurele căi ce duc înspre dumnezeire. Îi iubeam pe fiecare dintre ei cu duioșie, cu patimă chiar, dar în cele din urmă am ajuns să cred că nu sunt exemple demne de admirat, poate din resentiment, sau poate din cauză că nu reușeam să mă înalț până la ei, cu siguranță nu reușisem să fiu vrednic de măreția și strălucirea lor. Poate ceea ce nu reușești să atingi, ajungi în timp să urăști, cine știe, dar eu cred că alta este cauza, una mai profundă și care ține de luciditate. În fond cu ce drept l-am ridicat la rang de erou pe insul care mergea la moarte căutând să se acopere de glorie, cu ce era moartea sa mai glorioasă decât a unuia care prefera o moarte solitară, necunoscută, departe de lume și neștiută de nimeni. Primul brava întotdeauna, mergea la sigur, știa că ochii celorlalți sunt țintuiți spre faptele sale de vitejie, era un scenariu dinainte stabilit, era ceva fals în tot acest joc al său cu moartea. Iată de ce acum prefer un om care simțind clipa apropierii doamnei cu coasa, alege să fugă din calea lumii, își i-a rămas bun de la viață fără să anunțe pe nimeni, fără surle și trâmbițe, după care urmează calea pustietății și se aruncă singur și gol, despuiat de orice fărâmă de mândrie, în brațele cuminți și tandre ale unei morți pașnice. Vitejia și eroismul sunt lucruri care țin de nebunia unei tinereți risipite, prin aceste căi tânărul încearcă cel mai probabil, să spele rușinea unei vieți neîmplinite, prin aceasta el încercând, și până la un punct reușind chiar, să păcălească atât opinia publică cât și propriul său eu arogant. Să mori pentru o idee, pentru o cauză, ce frumos și înălțător sună. Însă câți dintre cei care-au ales să moară în acest mod, au crezut cu-adevărat și până la capăt în ideea respectivă ?. Dureros de puțini…. În ce privește sfântul, lucrurile sunt și mai clare, concepția noastră despre sfințenie este total greșită, toți acei dezamăgiți ai soartei ce n-au reușit să scoată ceva bun din amărâtele lor vieți, au socotit că e mai ușor să renunțe la tot în numele unei credințe oarbe și sterpe. Cum ar putea ei să creadă că sunt de folos oamenilor și lumii, când tocmai ei sunt cei care-au întors fața atât lumii cât mai ales semenilor; acești falși asceți, robi ai unei palide resemnări și cuprinși de morbul deznădejdii, propovăduiesc cu o asiduitate demențială că totul este deșertăciune, că nimic nu are sens în afara unei puerile iubiri orientată înspre un fals Dumnezeu. Săracă divinitate situată undeva dincolo de propria-ți creație, cum ar putea cineva să creadă că tocmai tu, esență a vieții, sălășuiești undeva dincolo de noi, într-o lume străină de prezența oamenilor care nu sunt altceva decât artefacte ale divinității tale ?. La naiba cu toți acei propovăduitori ai unui Dumnezeu aflat altundeva decât lumea noastră cea de toate zilele, dacă El ne-a părăsit refugiindu-se undeva în tăriile cerului, într-o liniște inumană, dincolo de tumultul și zbaterile lumii acesteia, atunci noi de ce ne-am sinchisi de un asemenea individ crud, nemilos și arogant ?. Nu, nu pot să cred nici în ruptul capului într-un asemenea Dumnezeu monstruos, care nu participă la desfășurarea calvarului numit viață, care nu împărtășește cu noi toate bucuriile, suferințele și speranțele noastre. Geniul e singurul care nu trișează, care nu se joacă cu destinele celorlalți, singurul care merită admirația și recunoștința noastră. El este cel care spre deosebire de erou și sfânt nu merge la sigur, nu știe nimic dinainte, nu e nimic premeditat în acțiunile sale, nici măcar nu este conștient de harul său, trăiește mai tot timpul sub imperiul clipei. El spre deosebire de ceilalți doi, este profund nefericit, niciodată împlinit, neobosit căutător de comori, slujbaș al adevărului, întotdeauna dăruind lumii ceva unic și peren fără așteptarea unei recompense sau recunoașteri. Prin gândurile, sentimentele și faptele sale, într-un cuvânt prin trăirile sale, geniul luminează întunericul sufletelor noastre, deschizând calea spre adevăratul Dumnezeu, mai bine zis, deschizând larg porțile nemărginirii pentru o lume înecată în propriile slăbiciuni, este cel care creează o punte între lumea finitului și universul infinit al divinității; cel care prin magia sa creatoare înalță adevărate trepte spre ceruri, cuprinzând prin îmbrățișarea sa un întreg univers palpitând de viață, fremătând de bucuria regăsirii în spirit. xxx Ispita ne guvernează viața, ne lovim de ea la tot pasul, iar amintirea edenică, imaginea care ne poartă prin scurta noastră trecere prin lume. Nimeni nu-i rezistă, însăși zeii cad pradă nălucirilor scornite de firea-i cea jucăușă, chiar îngerii ascultându-i magicul glas fost-au și ei seduși de muzicalitatea și armonia sunetelor ei. Până la urmă am înțeles cine stă în spatele tuturor ispitelor din univers, eterna și vesela Maya, cea mai presus de toți zeii, iluzia cosmică. Așadar, cu toții ne adăpăm la sânul ei, suntem prizonierii propriilor noastre iluzii, dar fără ele am putrezi în grădina paradisului pierdut. Și dacă ținem seama că Dumnezeu este magister ludi, atunci totul capătă sens într-o lume ce părea guvernată de haos și întâmplare. xxx Cum să poți crede într-un Dumnezeu care interzice cunoașterea, asemenea celui din Biblie, un Dumnezeu mânios pe propria-i creatură, pe care-o pedepsește aruncându-i în spate o vină închipuită. Dacă așa stau lucrurile, unui astfel de Dumnezeu îi este de preferat Neantul, al cărui prinț solitar pe nume Lucifer devine o dulce ispită. "Eu sunt un Dumnezeu gelos " - o altă mare inepție a așa zisului Dumnezeu biblic. Aș putea căuta milenii în șir și tot nu aș găsi o mai mare absurditate. xxx Dumnezeu se îndeletnicește cu certitudinile, diavolul este meșterul îndoielilor, iar omului nu-i rămâne decât să se arunce disperat în brațele Speranței. Peregrin pe asprele cărări ale Absolutului, Omul își strunește intelectul ocupându-se cu studiul filosofiei, dar speranțele-i sunt deșarte, prin filosofie el nu-și află tihna sufletului, ci mai degrabă se lasă măcinat de cumplite îndoieli, aceasta este prima treaptă spre devenirea întru Duh; deznădăjduit de stufoasele sisteme filosofice studiate, încearcă să se arunce în brațele primitoare ale religiilor, dar și aici este înconjurat de iluzii îmbrăcate sub forme atrăgătoare, iar părelnica-i liniște ce se așternuse peste sufletul ros de îndoieli metafizice, devine o cumplită furtună interioară, un uragan de nestăvilit, este cea de a doua treaptă spre cer. În cele din urmă, negăsindu-și liniștea sufletească în filozofie și religie, ajunge să-și cunoască limitele, și abia acum, despuiat de egoul său înfumurat și mândru, abia acum când este golit de orice fărâmă de îndoială dar și de certitudine, când pare părăsit chiar și de speranțele ce-l oblojeau, dar care-l și chinuiau amarnic, Omul începe să trăiască divinul, din el, din natură, din semeni; pretutindeni el ascultă glasul divinității întrupate, admiră frumusețile perene ale universului, și abia acum devenit una cu Totul, realizează cea de-a treia treaptă a devenirii sale, comuniunea cu Dumnezeu. xxx |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate