O uliță-n Mehala
De regulă, multora prea puțin le pasă de cine sau ce se ascunde dincolo de numele străzii pe care locuiesc. Iar dacă i-a interesat cu adevărat cândva, a fost după Revoluția din decembrie 1989, când edilii au început seria schimbării denumirilor a zeci și zeci de străzi timișorene. Una dintre aceste recent rebotezate ulițe ale Mehalei, cartier situat la nord-vestul urbei de pe Bega, se află trecută în anuarul telefonic sub numele de Cirneanski Miloș (pe harta aceluiași anuar, Miloși). Potrivit grafiei latine, numele se scrie Miloš Crnjanski și se citește, cu aproximație, Miloș Þârnianski. Ulița este paralelă cu altele două, și anume Grigore Alexandrescu și Cetatea Albă, și poartă numele celui considerat a fi cel mai important reprezentant al modernismului în literatura sârbă.

De la Csongrád în orașul de pe Bega
Pe 26 octombrie 1893, la Csongrád, în Ungaria, vedea lumina zilei Miloš Crnjanski. Trei ani mai târziu, tatăl său, funcționar, este mutat la Timișoara. Primele clase Miloš le va urma la micuța școală sârbească a învățătorului Beria, un mare cunoscător de literatură, cu mult talent actoricesc și totodată șeful opoziției în comunitatea bisericească și expert în dreptul național și bisericesc. Școala funcționa, spun persoane avizate, în localul actualei Biblioteci Sârbești din Piața Unirii nr. 5 sau în sala de vizavi. Școala lui Beria își va pune puternic amprenta pe viața ulterioară a copilului Miloš de atunci.

Gimnaziul, la piariști
„Gimnaziul l-am făcut la frații catolici, la piariști, ordin deloc obscurantist, chiar mason. La ei, sărbătoarea zilei naționale a Ungariei (Idele lui Marte) începea cu Marseieza“ - își va aminti Crnjanski mult mai târziu, în „Lirica Itacăi și comentarii“ (parțial tradusă de Ioan Radin, în „Europa Centrală - Memorie, paradis, apocalipsă“, volum coordonat de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu și apărut la „Polirom” din Iași, în 1998, în colecția „A treia Europă”). „Până la moartea tatălui meu, spre sfârșitul clasei a cincea de liceu, am fost un elev mediocru. După aceea, am decis să fiu printre primii. Am fost printre primii” își va mai aminti el.

Prieteni de tot felul
Până la examenul de maturitate, a locuit împreună cu mama sa în Piața Unirii nr. 5, în clădirea Comunității Sârbești. Prieteni îi erau „fiii nobililor catolici și surorile lor parfumate” alături de care lua ore de franceză. A luat și ore de engleză cu un profesor căruia trenul îi retezase amândouă picioarele. Tot în particular a învățat și pictura. În „Itaca” își aduce aminte de o serie de prieteni de pe vremea aceea: Kalinfalvi Jurka Gyula, Kapdebo Elemér, Gică. Miloš a jucat fotbal mai întâi în selecționata gimnaziului, a activat la clubul de gimnastică al Timișoarei (TTK), iar începând din clasa a VII-a, la clubul feroviarilor (Kinizsi), un club profesionist de fotbal. Cel mai bun prieten de la acest club i-a fost lăcătușul Sidon, prin care a început să se familiarizeze cu literatura socialistă. Participă la demonstrațiile socialiștilor la teatru, cu prilejul reprezentației cu „Hoțul” lui Bernstein, fiind ulterior interogat de poliție. „Dar pe lângă această Timișoară a nobilimii și a proletarilor, mai exista o alta, căreia, pe atunci, familia îi aparținea trup și suflet. Timișoara sârbească, rămășițele rămășițelor, orașul vechi, muribund, religios până la fanatism. Diaspora semănând cu Timișoara evreilor.”

Orașul din inimă
Tot despre Timișoara, unde și-a și plasat acțiunea Cărții a II-a din romanul „Migrațiile”, își va aminti pe larg în „Lirica Itacăi și comentarii”. „În inima orașului se aflau multe clădiri construite în stil baroc: marea catedrală catolică, vestită pentru concertele din Bach care se organizau aici, mănăstirea fraților catolici, între care una, cea a piariștilor, a fost școala mea. [...] Timișoara se dezvolta pe atunci rapid, căruțele alergau prin oraș pe roți de cauciuc, iar printre ele se vedeau, deja, primele automobile. Femeile se îmbrăcau după ultima modă de la Paris, adusă prin Viena, iar deasupra pălăriilor ample am urmărit zborul celui dintâi aeroplan“.

Ziarist și scriitor
După terminarea Facultății de Filosofie de la Belgrad, va lucra ca profesor la Panèevo și Belgrad, unde va preda istoria și limba sârbă. Dar, în paralel, va avea o intensă activitate publicistică, colaborând la „Vreme”, „Politika”, „Naša krila”, „Jadranska straža”. Va înființa săptămânalul „Ideje”, revistă pentru literatură, probleme politice și sociale, considerată ulterior a fi de orientare profascistă, însă la care a colaborat și viitorul laureat sârb al premiului Nobel pentru literatură, Ivo Andriæ. În 1936, va pleca la Berlin, în calitate de corespondent de presă, iar în 1938, la Roma, în aceeași postură. Vor urma șederi la Lisabona, apoi la Londra, unde va lucra pentru serviciul de informații al guvernului în exil al Regatului Iugoslaviei. Va locui la o fostă viceregină a Indiilor. În 1951, va primi și cetățenia engleză, pe lângă cea iugoslavă. În Iugoslavia, unde nu se va putea întoarce din cauza revistei sale „Ideje” (care și-a încetat apariția încă din 1935), va ajunge abia în 1965. Se va sfârși din viață la 30 noiembrie 1977. În toți acești ani va publica o serie de cărți, printre care „O picătură de sânge spaniol” (apărută în traducere și în România), „La Hiperboreeni”, un roman care-l va consacra drept unul dintre precursorii postmodernismului, și „Migrațiile”, roman de inspirație istorică, din care prima carte a fost publicată în 1991 la „Editura de Vest” din Timișoara, în traducerea lui Dușan Baiski și a Octaviei Nedelcu. Tradus în limba franceză, „Migrațiile” a fost declarat de critica pariziană drept „cel mai bun roman străin al anului 1987”, iar la Belgrad a fost numit „romanul deceniului” din literatura iugoslavă. Și tot „Migrațiile” a fost ecranizat, filmul purtând același nume. Cărțile lui Miloš Crnjanski au fost traduse în patrusprezece limbi.





În marea Vienă
După absolvirea liceului, Miloš va pleca în 1913 la Viena, lăsând la Belgrad o piesă de teatru, la Sarajevo o culegere de poezii, iar la Sremski Karlovci un roman. Unchiul său voia să-l înscrie la Academia de Export, însă el s-a dus la Medicină, drept pentru care s-a trezit alungat din casa rudei sale. Mai apoi, scârbit de ideea de a fi nevoit să suporte duhoarea din pivnițelor unde se făceau disecțiile, a renunțat la studiile medicale. „Știu doar că trăiam la Viena și că doream să mă mut la Paris“ - va scrie el ulterior. „Și m-am dus acolo unde se învăța revoluția franceză, Rusia și filosofia pură.“ La Viena va apuca să vadă sicriul erzherzogului Franz Ferdinand, ucis la Sarajevo de către Gavrilo Princip. Va fi înrolat, dar, descoperindu-se că avea probleme cu plămânii, va ajunge la spital. Cu ajutorul mătușii sale, o prințesă austriacă, și al unei verișoare de-a mamei, călugăriță la Viena, Miloš va fi multă vreme plimbat de la un spital la altul, pentru a scăpa de front. În 1916, este totuși dus la muncă la Seghedin, apoi în Italia, unde va fi repartizat la o unitate comandată de Reiter Sandor, un vechi prieten din Timișoara, al cărui tată, arhitect, construia case în cartierul Elisabetin. „Nici nu e nevoie să menționez că serviciul era strict confidențial. Cititorul se întreabă, poate, cum a fost posibil ca, după toate câte le-am povestit, să fiu trimis tocmai eu într-o astfel de slujbă. Răspunsul la această întrebare este următorul: așa era Austria.“ Ceva mai târziu, i se va permite să plece însă la Viena, pentru examene.

Agenda nr. 15/12 aprilie 2003, Timișoara