După cum se știe, editura Polirom a demarat anul acesta proiectul Votați literatura tînără! Astfel, șapte autori de proză s-au putut bucura de o lansare și de o mediatizare la standarde nemaiîntîlnite în spațiul literar românesc. Aproape concomitent cu aceast eveniment, editura Vinea a publicat Manualul de literatură, un volum ce reunește șapte scriitori consacrați, poeți de această dată, toți membri ai unei generații-contrapunct, prima care a reușit să se afirme dupa 1990.

Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Þone și Lucian Vasilescu sînt nume cu rezonanță în literatura ultimului deceniu; lor li se adaugă poeta și pictorița Floarea }uțuianu prin cartea din afara cărții ce trebuie privită (după mărturisirea editorului) „ca o provocare destinată lumii literare, dar și ca o acțiune sabotată, mai mult sau mai puțin cordial de subiectivitate și afinități”.

Cartea nu poate trece neobservată, cum nu au putut trece neobservați autorii ei. Daniel Bănulescu a întîmpinat dificultăți la lansarea volumului Te pup în fund conducător iubit; Mihail Gălățanu s-a izbit de prejudecățile a numeroși cetășățeni, pe vremea cînd a dormit O noapte cu patria; Ioan Es. Pop a primit amenințări cu moartea pentru că a îndrăznit să jignească Ieudul în care fusese mai mulți ani profesor, spunînd că e fără ieșire. Cristian Popescu a avut parte în general de o primire entuziastă, deși au existat și critici la adresa „inepțiilor despre tramvaiul 26”. În fine, despre Nicolae Magnificul, numai de bine. A publicat o carte ce a semănat multe invidii și a provocat numeroase atacuri de panică printre poeți, dar aceștia și-au reprimat în general frustrarea pentru a nu strica relațiile cu directorul celei mai rîvnite edituri de poezie din România.

Volumul are o structura ideala pentru cel ce dorește sa își formeze o imagine amplă, cvasi-completa despre fiecare autor in parte. Toate capitolele conțin anumite subdiviziuni care fixeaăz (într-o maniera aproape monografică) profilul celor incluși în acest proiect. Viața și opera lui… este compusă din Biograf, Acreditare, Portrete făcute de coautori, Polul minus și polul plus al receptării critice, Confesional, Anchetă socială și Roman de presă. Cititorului i se oferă totul. Nu sînt uitate nici aspectele mai controversate de ordin biografic, nici acele reacții critice virulente aparute în presă. Bipolaritatea receptării asigură un anumit confort celui care vrea sa supravegheze, în același timp din mai multe puncte, discursul unitar al volumului.

Textele selectate comunică între ele, sînt parcă rodul aceluiași suflu stilistic. În ciuda acestui fapt, nimic nu tempereaăz elogiul individualității. Există în mod cert voința de a transforma propriul nume în baăz a întemeierii unei mitolorii personale. Citez din Balada lui Daniel Bănulescu: “Fac parte din cei 20-30 de inși care conduc lumea/ Timizi neștiuți disperați/ De la posturile lor de comandă cu birourile lor răsturnate/ De pe fundul genții Diavolului/ Amestecați printre rolele lui de scoci și chitanțe/ ținînd în echilibru fragil limba lumii/ Rugîndu-se neîncetat/ Ca Dumnezeu să-i treacă între numărul acelora/ Pentru care Dumnezeu iartă o cetate”. Iată o mostră ce caracterizeaăz un întreg sistem de gîndire a poeziei. Mai întîi o imagine grandioasă, deloc străină deliciilor megalomaniei, dar care e resemantizată și reevaluată de versurile imediat următoare. Concomitent cu dizolvarea preaplinului, se produce o crestere în intensitate a lirismului. Mihail Gălățanu pare foarte preocupat de impactul pe care l-ar putea avea în viitor dialectul propus de el, „româna-cu-prostii”, asupra limbii „ca un fagure de miere”: „Da, acuma-nțelegeți de ce nu vă putem lăsa să citiți Gălățanu./ Gălățanu a scris în româna-cu-prostii./ De fapt, el a inventat româna-cu-prostii./ Pînă la el, așa ceva n-a existat./ Pînă la el, româna era o limbă suavă, diafană,/ de îngeri, ca un fagure de miere. El a dezvirginat-o./ Bou’ăsta a făcut-o un vagon de testosteron”. Lucian Vasilescu se remarcă printr-o fluență deosebită a discursului. Textele sale sunt construite de o așa maniera încît nu pot permite citarea fragmentară.

Cristian Popescu este un adevărat specialist al poetiăzrii propriei biografii: „Sînt cîțiva fluturi în pachetul cu vată, bunico. Eu ți i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniștiți. Miezul pîinii e și el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată și tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem”. Lumea sa e Familia Popescu, locurile comune funcționeaăz pentru poet ca niște repere esențiale. Deși lasă uneori impresia că se joacă (datorită unor artificii stilistice), nimic nu rămîne ludic, totul e marcat de gravitatea adevărurilor copleșitoare, înțelese și redate într-o manieră insolită. Din acest punct de vedere, poezia lui Cristian Popescu se apropie de cea a lui Ioan Es. Pop, cu observația că scrierile acestuia din urmă sînt guvernate de cu totul alte obsesii. Ieudul este numele spațiului închis definitiv; este numele unei închisori-cutie de rezonanță. Fiecare strigăt al individului aflat în captivitate se reîntoarce mult mai puternic și mai asurzitor împotriva celui ce l-a eliberat. Nicolae Þone s-a afirmat ca scriitor ceva mai tîrziu decît colegii săi de generație. Mai precis în anul apariției volumului Nicolae Magnificul. Experiențele literare anterioare (două cărți publicate) sînt considerate de autor „recuzită pur sentimentală, nepublică”. Aș îndrazni să afirm despre Nicolae Þone că este, din anumite puncte de vedere, poetul sinteăz al generației 90. {i asta pentru că își transformă discursul liric într-un receptor al mai multor poetici distincte.

Acesta e, în linii mari, Manualul de literatură, o lucrare extrem de interesantă din punct de vedere documentar, o lucrare a șase scriitori care și-au reunit destinele literare pentru a-l aduce și pe al șaptelea, măcar pentru o vreme, înapoi pe pămînt.