Poate va surprinde intenția mea.Voi fi scurt.În cotidianul Argeșul apare în fiecare marți un supliment literar.Săgetătorul! http://www.ziarulargesul.ro/poze/27m/07-10sagetatorul.pdf

Mâine este 31 martie. Cred că Nichita ar fi împlinit 74 de ani.În aceste zile la Ploiești și nu numai oameni de pretutindeni trăiesc despre Nichita.În timpul acesta alți oameni vor altceva.Dacă aveți răbdare și parcurgeți textul de mai jos publicat în Săgetătorul sub semnătura lui Virgil Diaconu e bine.Dacă nu tot bine.Nichita Stănescu nu cred că are nevoie de apărare.
Înțelegeți din gestul meu doar o aplecare a ochilor care curând...





NICHITA STÃNESCU, un destin poetic ambiguu



Postumitatea, așadar gloria postumă a operei lui Nichita Stănescu, este pusă subsemnul îndoielii. După ce opera și persoana poetului au făcut, în timpul vieții sale, obiectul unei adulații critice colective, ele sunt acum contestate fără menajamente. Revizuirile critice privitoare la opera stănesciană vin mai cu seamă din partea câtorva optzeciști, care, stânjeniți
cum sunt de aura stănesciană, vor să curețe locul gloriei lor; dar și din partea unor critici care operează estetic și moral-estetic dincolo de puseurile generaționiste. I-am numit astfel pe Ion Caraion și pe Gheorghe Grigurcu. Dacă Ion Caraion scrie una dintre cronicile cele mai incisive și argumentate critic la opera lui Nichita, Gheorghe Grigurcu atacă condiția
moral-estetică, văzând în Nichita un poet confecționat de partid, un poet care a practicat un „concubinaj echivoc“ cu fosta putere. Dar, dacă N. Stănescu este socotit obiectul unei „apologii organizate“ (Gheorghe Grigurcu) și bine plătite de partidul roșu, este și pentru că el a făcut oarece concesii puterii; este pentru că și-a deschis drumul îmbrățișării partinice cu Un pământ numit România și Roșu vertical, două
volume penibile, și cu câteva declarații pe linie
presărate ici-colo. Dovezi și aplecări destule
pentru ca el să capete postura de favorit de soi
al vremurilor, iar critica să dobândească libertatea, rară în acele vremuri, de a-l pune pe soclu. Aveai, așadar, liber la gloria lui N. Stănescu, a lui Păunescu, Ion Gheorghe, a lui Sorescu, cel care, cu pașaportul vizat de Securitate, a vizitat în anii totalitarismului toată „lumea capitalistă“. și, în timp ce N. Stănescu și critica la opera lui și a câtorva răsfățați ai regimului beneficiau de libertăți netrâmbițate, dar manifestate…, îți era interzis să-l aperi pe Goma, pe scriitorul de aiurea care fusese hăcuit de cenzură sau de Securitate ori chiar ars de
Direcția Presei. Fără discuție, regimul socialist a
divizat cultura scrisă, producând o serie de scriitori oficiali (fie la vedere, fie camuflați), o serie de scriitori ai tăcerii și o altă serie de scriitori intreziși. Dincolo de o mică parte a operei, liberul
acesta politic acordat câtorva slujitori tainici sau
descoperiți ai regimului justifică într-o bună măsură hectarele critice dedicate poetului în acele vremuri: recenzii, cronici, eseuri, studii, antologii critice la opera sa, aproape toate favorabile și fără semne de întrebare. Tocmai aceste cronici și întâmpinări prietenești, ce treceau în hiperbolă creația unui poet care scria de atâtea ori incoerent și delirant, i-au creat o supraimagine. Ele au făcut din Nichita un poet
holografic; un poet pe care ți-e și jenă, acum,
să-l critici, adică să-l evaluezi corect, tocmai din
cauza aurei ce i s-a creat. Știm foarte bine cât de greu tipăreai o carte la editurile socialiste dacă nu îþi dovedeai în versuri flexibilitatea coloanei vertebrale, dacă nu aduceai servicii ling(v)bistice partidului unic, atoatebiruitor până și în literatură. Dar, N. Stănescu nu a suferit nicidecum de complexul
ușilor închise. Dimpotrivă, el a suferit de complexul ușilor deschise la orice oră și pentru orice creație care purta semnătura sa, indiferent de valoarea ei. Dar, mai mult decât editurile și revistele literare fără uși, pe Nichita l-a trădat propria lipsă de cenzură estetică. De fapt, posibilitatea exterioară de a publica oricând și orice (favoritismul), dimpreună cu lipsa discernământului (auto)critic, l-a făcut pe poet să-și tipărească chiar azi cartea scrisă în mare
grabă ieri; l-a determinat să fabrice poeme pe bandă, așadar să-și industrializeze (debilizeze) creaþia. El însuși își ironiza supraproducția poetică atunci când vorbea despre U.P.N.S., adică despre Uzinele de Poezie Nichita Stănescu. El a coborât prea de multe ori garda poetică, oferindu-ne cărți absolut inegale, teribiliste, forțate vizionar, lingvistic și poetic. Cărți în care, alături de poeme foarte bune - Quadriga,
Cântec (Amintiri nu are...), Poem (Spune-mi, dacă...), Mă las locuit, Rugare, Ritual, Nimic nu este altceva, Finish, Autoportret, Hieroglifa etc.
- puteai citi și o mulțime de stupizenii savante
în genul:
N-ai să vii și n-ai și morți,
N-ai să șapte între sorți,
N-ai să iarnă, primăvară,
N-ai să doamnă, domnișoară.

Acesta este, desigur, doar unul dintre sutele de exemple ce se pot da; și nu este nici pe departe cel mai expresiv dintre ele. Cea mai mare parte a creaþiei
stănesciene este lipsită de emoție, de semnificaþie poetică. Prea des viziunile sale sunt fără acoperire
poetică, dezvoltări și inovații lingvistice (termeni, expresii) teribiliste, frapante, dar neproductive poetic. Uneori aceste texte sunt incoerente până la absurd, alteori ele filozofează în afara poeziei și cad în afectare conceptuală sau în simplă verbozitate.
Lipsa de unitate calitativă a operei lui N. Stănescu, cele câteva măști poetice pe care le propune te fac să crezi că el caută poezia pe mai multe căi sau că dezvoltă mai multe chipuri ale poeziei. Dar o parte din ele sunt doar ratări ale poeziei, o parte a poeziei, pur și simplu. și sunt ale poeziei atunci
când poetul nu ține morțiș să fie „foarte“ original, mare „creator de limbaj poetic“. El ratează (de cele
mai multe ori) poezia tocmai pentru că vrea să fie foarte original; pentru că nu reușește să fie original decât în afara poeziei. Privită în ansamblu, opera
poetică a lui N. Stănescu se arată a fi compusă dintr-o sumă minoră de poeme de valoare și o sumă majoră
de poeme minore. Și vom observa că tocmai datorită acestui amalgam valoric și pseudovaloric, a distanþei
foarte mari dintre poemele realizate și cele mediocre creaþia lui N. Stănescu este percepută diferit:
apărată cu înfocare și negată cu înfocare. Cele două poziții critice extreme, contradictorii, sunt hrănite,
așadar, chiar de sciziunea valorică aoperei stănesciene. Poezia lui N. Stănescu nu este detronată de o generație sau alta, de un canon nou, care vrea să îl înlocuiască pe cel vechi, atâta vreme cât canoanele
însele sunt dezlânate și/sau debile, cât ele se schimbă, deci se „anulează“ reciproc din zece în zece
ani. Poezia lui Nichita este uzurpată lăuntric de secțiunea minoră a propriei opere. Chiar cele două
secțiuni ale operei, cea majoră, pe de o parte, și cea minoră, pe de altă parte, îndreptățesc cele două poziții critice extreme asupra operei lui. Așa se face că o parte a criticii îl apără și îl sanctifică fără rezerve, iar alta îl neagă fără rezerve. Unii văd
în Nichita un „modelator revoluționar al limbajului poetic“ (Jeana Morărescu), „poetul epocii lui“ (Alexandru Condeescu), „o sinteză artistică a sensibilității epocii“ (Adrian Dinu Rachieru), „un poet de răscruce între modernism și transmodernism“
(Theodor Codreanu), alții afirmă că „Nichita este un idol fals“ (Gheorghe Grigurcu), „poetul reprezentativ al comunismului românesc“ (Mihai Ursachi) sau propun, inchizitorial, arderea operei poetului (C.T. Popescu). Adulat ºi contestat cu aceeași vehemență de critica literară, Nichita este confirmat și negat mai cu seamă de propria operă. Venită după vidul proletcultist,
poezia lui Nichita a fost văzută de critica noastră ca o eliberare. Ca oeliberare de proletcultism... Citită
prin raportare la el, opera sa a fost în mod clar supraevaluată, iar noi suntem în bună parte moștenitorii unei opere-hologramă. Rămâne să ne întrebăm însă dacă între timp nu am depășit cumva contextul proletcultist, dacă supraevaluările de atunci mai pot funcþiona astăzi și, mai cu seamă, dacă este corect ca în actul de judecare a operei unui
poet, a operei oricărui poet, trebuie să raportăm opera în cauză la contextele minore, la subprodusele
literare. Eu, unul, cred că valoarea unui poet, a oricărui poet se stabilește prin raportatea sa la
vârfurile poetice, la poezia cea mare a lumii. Ca să-mi dau seama, de pildă, de valoarea unui poet arab, nu
mă interesează ce loc ocupă acesta în ierarhia poetică a țării sale ori a generației sale; dar este cât se poate de semnificativ locul pe care acesta
l-ar putea ocupa în contextul mare al poeziei moderne. Evaluările se fac prin raportare la marea poezie a
lumii, la conceptul modern de poezie, iar nu la generația, la canonul poetic X sau Y. Nu mă pot
privi la nesfârșit în oglinda proletcultismului, a poeziei țării mele, a generaþiei mele, a orașului
meu ori a cartierului meu literar, fără a falsifica, tocmai din lipsă de orizont poetic, de conºtiință poetică, lucrurile. Iată temeiul „gloriei inerțiale“ despre care vorbea Gheorghe Grigurcu. Nu pot judeca,
așadar, corect o operă decât în orizontul poeziei, al conștiinței poeziei. Marile decalajele calitative ale
operei stănesciene mă determină să cred că ea nu va avea niciodată un destin clar, unul pozitiv meritat în
întregime sau unul negativ meritat pe de-a-ntregul. Excelența celor câtorva poeme crește pe restul
masiv de cadavre poetice, iar cadavrele poetice nu umbresc gloria celor câtorva poeme... Destinul
operei stănesciene este ambiguu. Aceasta pare să fie judecata nepărtinitoare cu privire la opera
poetului discutat. Dar poate că e vremea să-l
lăsăm, pentru un timp, pe Nichita, pe acest frumos oficial mascat, care oricum a locuit în unul dintre cele mai confortabile fotolii literare când alți scriitori erau închiși, topiți sau maziliți în diverse chipuri; să-l lăsăm pe acest poet care a primit mai mult decât a dat și să vedem ce se întâmplă în poezia de azi. Și să scoatem de sub imensa producþie poetică, de sub molozul literar al contemporaneității cărțile și poeții adevărați.


Virgil Diaconu
ARGEȘUL
27 martie 2007 10 ● săgetătorul