Cu Radu Albu Comănescu, unul dintre urmașii dinastiei Basarab-Brâncoveanu, primele cuvinte le-am schimbat într-un loc care – culmea coincidenței – amintește de înaintașii săi: Mănăstirea Brâncoveni din Olt. La cei 28 de ani ai săi, Radu Albu Comănescu este cel mai “în vârstă” dintre tinerii urmași ai Brâncovenilor. Locuiește în Cluj-Napoca, unde este asistent la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Înrudirea sa cu voievodul Brâncoveanu o explică astfel: "Noi coborâm dintr-un nepot colateral al banului Grigore Brâncoveanu - «vnuc vel-ban Brancoveanul», cum apare în documentele de la începutul secolului al XIX-lea-, stins în 1821, căsătorit cu o Lahovary. O generație mai târziu, însă, descendența a continuat prin femei". Radu Albu Comănescu lucrează acum la o carte masivă despre dinastia Basarab-Brâncoveanu. Și cum l-am cunoscut pe descendentul brâncovean într-o călătorie, am realizat cu el un interviu pe această generoasă temă.



Daniela Șontică: - Ce înseamnă pentru tine o călătorie?

Radu Albu Comănescu: - Este o metodă a recondiționare a Sinelui, de pacificare și recompunere, de învățare. Ceea ce acumulezi într-o călătorie nu poți acumula în mii de lecții ; potențialul “didactic” al unei călătorii e extrem de vast, emoțional, de cerebral, moral înainte de toate. De aici și mitul călătoriei inițiatice. Fiecare dintre noi e călător prin propria viață : important e cu cât contribui conștient la a o construi.
Într-o călătorie, ești tu și cu tine, un eu și un supraeu, ireductibili, fără compromisuri, recapitulând, revizuind, permițându-ți să te bucuri sau să regreți. Reiau, totul depinde de modul în care îți configurezi preferințele, prioritățile, controlul de sine, responsabilitatea, discernământul și controlul amorului propriu.

- Cu ce mijloc de transport ai vrea să faci înconjurul lumii?

- Cu două, dacă mi s-ar permite. În primul rând, cu un Concorde, avion supersonic retras din uz, din păcate, în 2003, ceea ce e un dezamăgitor regres în aviație. Așadar cu un Concorde, atât de sofisticat, fascinant, imperial, fin, traversând spațiile cu 2200 km/h. E un fenomen supranatural, ajungi de la Paris la New York în două ore jumătate, mai repede decât ai plecat. Apoi e un fenomen social, la fiecare zbor vedeai – generalizez - doi moștenitori de averi grecești, un fost secretar-general ONU, vreun mafiot rus, un pop-star, doi bancheri rivali, un șef de corporație japonez, golfeuri și vreun top-model feminin care ajunge permanent ultimul !
În al doilea rând, cu Simplon Orient Express-ul, pe o rută europeană de-a lungul paralelei 40º, întorcându-mă în anii ’30 : de la București până la frontiera cu Yugoslavia traversând jumătate din Muntenia și întreaga Oltenie, continuând pe lângă Dunăre la Porțile de Fier, părăsind teritoriul României pe la Jimbolia. Urmau Belgrad și nordul Serbiei și al Croației, cu arhitectura moștenită de la Austria și rigoarea perfectă a terenurilor agricole. Se intra în Italia pe la Trieste, deschizându-se o panoramă superbă asupra Adriaticii și a castelului Miramar al arhiducelui Maximilian de Austria. Nordul Italiei era traversat pe lângă laguna Veneției, cupolele Orașului-Dogilor perceptibile la orizont… urma Verona cu umbrele-i shakespeariane, câmpiile Lombardiei și orașul Milano. Ca și cum atâta plăcere nu era de ajuns, Orient Express-ul intra în mijlocul peisajelor lacurilor din Alpi (simt briza montană de la Lago Maggiore și mă gândesc la splendorile construite pe insulele Boromee), traversa Alpii prin tunelul Simplon ajungând în calma Elveție, ca la final, triumfal punct de sfârșit, Orient Express-ul să se oprească la Paris. E cu atât mai atrăgător cu cât vechile vagoane, de la începutul secolului XX, au fost modernizate. Aveai – și ai – la dispoziție compartimente în lemn marchetat, tapet auriu, pat transformabil în sofa, noptieră pliabilă, veioză cu abajur de mătase, lavoar în faianță și lemn, lămpi și flori în suporturi de feronerie, lambriuri din lemn exotic, naïade modelate de René Lalique, veritabilă grație în sticlă ; mai sunt compartimentele, salons coupés cu patru fotolii, ample, marchetărie în lemn de trandafir după desene de Albert Nunn ; încălzirea șic, se face pe cărbune.
Nu menționez toate acestea degeaba. Sunt o triplă experiență, dacă nu quadruplă : una estetică, a rafinamentului și luxului, expresii de vârf ale civilizației ; a le aprecia confortul și frumusețea fără a deveni sclavul lor e un exercițiu. O a doua experiență ține de traversarea spațiului în sine, defilarea de orașe, peisaje, oameni, având o calitate istorică. E un moment de reflecție, introspecție, în contact cu realități care, deși trecute, își fac simțite efectele... Cei care sunt gata să uite Trecutul sunt destinați acelei pedepse sisifice de a-și retrăi propriile erori, cu aceleși consecințe.
A treia experiență rămâne replierea în sine, detașarea obiectivă pe care o menționam mai sus… Sau poate prefer eu călătoriile tăcute.

- Ce lucruri iei cu tine când pleci la drum? Ai anumite tabieturi sau superstiții cu privire la plecări?

- Lucruri ? În primul rând cărți, dacă e o călătorie pe un drum deja parcurs care nu are multe surprize să îmi ofere. Nu o dată însă las cartea deoparte și mă pierd în gânduri privind peisajul. Cartea devine atunci un auxiliar al unei meditații, al unei contemplații. Superstiții, nu. Mă îngrozesc însă la ideea că am uitat să închid ușa, apa sau gazul !

- Dacă ar fi să pleci mâine într-o călătorie, unde ai alege să mergi?

- Oriunde. În fjordurile Norvegiei, pe malul Loirei, pe zidurile masive ale Dubrovnik-ului, în fața Sfinxului, într-o grădină zen japoneză, pe peluzele palatului Blenheim atât de admirabil engleze, sau în Paris, safir albastru-regal montat într-un diamant tăiat în formă de hexagon, Franța. Sau în Viena, la Sankt-Petersburg, sau la New York, oraș american verișor primar cu metropolele europene.

- Ce-ți place să descoperi când mergi în călătorii : locurile, oamenii, micile lucruri pe lângă care trec alții, dar în care intuiești ceva deosebit, ascuns acolo numai pentru ochii tăi?

- În primul rând locurile, și ca să reiau precis formularea, “micile lucruri pe lângă care trec alții dar în care intuiesc ceva deosebit” ; sunt ascunse acolo, numai pentru ochii mei pentru că le caut și le găsesc. Pentru început, atmosfera : valuri de mare, dangăt de clopote, sunete de talăngi, strigătele pescarilor pe pontoane, parfum de oleandri, fâșâitul cauciucurilor pe autostradă, zăpada pe coline, țipetele vesele ale copiilor, ropotul ploii, plescăitul apei între calele yachturilor ancorate unul lângă altul, mirosul unei grădini de portocali sau al unei podgorii, reflexiile unui cer la apus sau la înserare sub o altă latitudine și o altă longitudine… Apoi contribuția umană la calitatea acestei atmosfere : feeria de culori a unui parc francez, susurul unei arteziene, scânteile de silabe din conversații în alte limbi, rândurile de lavandă înșiruite perfect până la orizont, grandoarea unui palat sau a unui castel.

- Care este cea mai frumoasă călătorie pe care ai făcut-o? Povestește despre ea.

- Nu știu dacă aș putea alege vreuna, pentru că fiecare călătorie se întrețese cu atâtea sentimente unice, particulare, irevocabile în uncitatea lor, încât a alege îmi e imposibil. Să fie acea călătorie cu avionul când, după decolajul de la Thessalonik, am văzut prin hublou vârful muntelui Olymp și mi-am lăsat imaginația să zburde, permițându-mi să cred că, pe vârful înconjurat de nori, trăiesc, insesizabil lumii moderne, zeii Helladei ? Să fie acea traversare a Muntenegrului, descoperindu-i splendoarea în granit, zăpezi, cascade și palmieri ? Să fie oare croaziera pe canelele Bruges-ului, sau cea pe sub zidurile seculare, albe, ale Ragusei, cea din timpul unui apus de soare surprins, peste Bois-de-Boulogne, de pe avenue Henri-Martin, la Paris, în auriu și portocaliu incendiar… sau mersul singuratic în câmpia daneză, sub stropii mărunți de ploaie venită din Marea Nordului, pe o pajiște unde pășteau văcuțe bălțate în alb și negru ? Sau să fie acea traversare a podului Europa care leagă Franța și Germania prin Strasbourg și Kehl, când mi-am scos capul prin trapa de aerisire a mașinii și am strigăt cât mă țineau puterile : “Vive l’Europe !” ? Sau apusul de soare peste cețurile iernatice ale Pragăi ? Sau apusul de soare peste câmpiile înzăpezite de la Austerlitz ? Sau, iarăși, lumina unică din timpul apusului de soare care se revarsă peste Cluj, oraș pe care îl văd ca în palmă de la fereastra apartamentului în care stau ? Sau toate acestea la un loc ? Cred totuși că cea mai plină de urmări călătorie, frumoasă și estetic și moral, a fost prima mea vizită la Mogoșoaia și Brâncoveni. Sau invers.

- Ce fel de cărți citești în tren?

- Istorie, studii de artă, biografii. Când mă pierd în ele, uit de tot ce există în jur.

- În ce perioadă a anului faci cele mai dese incursiuni?

- Vara, îndeobște ; primăvara, toamna, extrem de rar iarna, deși se întâmplă. Îmi plac toate anotimpurile sau ce a mai rămas din ele, însă ce regret e faptul că, prins într-un cotidian care înseamnă atâtea probleme, nu mă mai pot bucura de anotimpuri așa cum aș dori.

- Care oameni sunt interesanți pentru tine?

- În principiu, toți. Oamenii pot fi interesanți la modul general, prin spectacolul pe care îl oferă trăindu-și viața cu tot ce înseamnă ea, furtuni, pasiuni, moderație, liniște, gânduri, sentimente, decepții și tragediile…
Oamenii care sunt interesanți pentru mine vor fi cei cu care rezonez, cei cu care se dezvoltă – în mine ca în fiecare dintre noi – acele “afinități elective” bazate pe o viziune comună sau apropiată, pe gusturi, etici și criterii valorice care se potrivesc, fie prin similaritate, fie printr-o constructivă opoziție, prin complementaritate.
Mai adaug un lucru : îmi plac rivalitățile. Îmi plac foarte mult rivalitățile, cele de valoare, cele stimulente, cele care, în final, te provoacă să excelezi.
Din păcate, am o slăbiciune față de ideea că aș putea să admir oameni, spirite, caractere ; am o slăbiciune deplorabilă de a crede în posibilitatea exprimării consecvente doar a părții pozitive din natura umană, închipuindu-mi că pot “repera” oameni care să întruchipeze prin sine un cumul cât mai mare de calități, provenite din vreun antic și ascuns zăcământ de kalos și agathon. Este o naivitate costisitoare, în care mă complac cu autoironie. E absurd să crezi că oamenii sunt creaturi pozitive : aliajul uman e format din tot ce se poate găsi între sfințenie și satanism, angelism și diabolic. Pozitivul uman nu e un dat, e o alegere. E suficient să te gândești la cei care preferă să distrugă, denigreze și înjosească.

- Dintre mulții tăi strămoși, care te fascinează cel mai mult? De ce?

- Constantin Brâncoveanu, ultimul Basarab : rivalitatea cu Ludovic XIV, alianța discretă cu Austria și Sfântul-Imperiu, ținerea la distanță a lui Petru cel Mare, implicarea la fel de discretă în războiul de succesiune la coroana Spaniei, respingerea abilă a Imperiului Ottoman ; modul în care stăpânea politica externă în perioada atât de plină de schimbări decisive pentru Europa de după 1683.
Nu mai menționez plăcerea pe care mi-o dă fastul Curții, arta brâncovenească, estetica ei, sau dimensiunile prodigioase ale averii lui exprimate în primul rând cultural.

- Este un sentiment aparte că ești descendentul unei familii atât de importante a neamului nostru?

- Nu știu dacă e un sentiment… e mai degrabă o percepție, o responsabilitate care se leagă de memorie, de Istorie, de lecțiile și moștenirea trecutului. Istoria rezonează permanent cu tine, cu conștiința ta, cu identitatea ta, și o face la modul acut. Aici e izvorul unei responsabilități față de tot, în primul rând față de ceea ce înseamnă patrimoniul istoric brâncovenesc.

- Ce te vezi făcând peste 10 ani?

- Nu știu, chiar deloc. O spun cu un surâs, dar sper să mai fiu în viață, în primul rând! Datorită unor imponderabile care au apărut cu timpul, schimbările din ultimii ani în viața mea au fost atât de radicale încât, sincer, nu mă pot pronunța. Toată lumea speră în mai bine. E ceea ce fac și eu.

- Ai printre străbuni niște martiri care sunt pentru români un exemplu al iubirii de neam și de Dumnezeu. Tu cum te raportezi la divinitate?

- În cel mai complicat mod. A-ți defini religiozitatea nu este o chestiune de o zi, ci de o întreagă viață. Nu ține doar de a o afirma cu mai mult sau mai puțin naivitate, ci de a face. A crede nu e doar o stare de fapt, ci, în ultimă instanță, fapta unei stări. Pe de altă parte, sunt un agnostic și cred că e cel mai bine : nu datorez nici unei religii nimic decât sugestii și interpretări asupra acelui Ceva pe care ebraicii îl numesc Eternul, acest Dumnezeu exprimat adverbial și, prin aceasta, cel mai bine. Mă amuză dogmele și disputele dogmatice : ca produs al gândirii umane, dogma e limitată și plină de erori. Față de Etern suntem în poziția greierului din fabula lui Voltaire.
Îmi place și “YHWH” ca descriere, însemnând “Cel ce este”, Existența în sine ; odată ce e tradus “Eu sunt Cel ce sunt”, găsesc că are un corolar foarte interesant : “Caută-Mă și vei exista.”
Cât despre relația cu Eternul… aș fi tentat să-i reproșez că ne-a creat prea proști, dar îmi dau seama cu jenă că prostia și mediocritatea sunt o alegere. De ce ? Sunt foarte comode. E mai ușor să fii superficial, ignorant, ipocrit, distructiv. Libertatea pe care o avem prin actul de Creație – act de Desprindere – înseamnă Responsabilitate totală față de propriul destin. Omul are Discernământ, această calitate supremă de care îi depinde exclusiv fericirea sau mizeria. Solomon cerea Eternului să îi acorde discernământ : iată prima dovadă că îl avea ; trebuie însă ascuțit, șlefuit, revalorizat în fiecare moment. Mult-predicata fericire a umanității nu vine din Ceruri, ci din sine. Poți alege să faci doar Binele. În alți termeni spus, creștini, modul în care acest lucru se poate desfășura s-a oferit Umanității în urmă cu 2000 de ani : e ceea ce se numește “cale, adevăr și viață”, adică metodă, realitățile ei și efectele ei finale, pozitive. Oamenii evită însă cu scrupulozitate exigența spirituală și etică cu sine : istoria o dovedește, e un lanț de crime și perfidie. Omenirea e responsabilă de propriile-i mizerii ; culmea ridicolului este a te plânge și a cere, de mii de ani, în mii de scrieri, intervenția divină acolo unde doar Omul își e dator sieși să intervină.
Însă aceasta e un construct teoretic. În viața reală, oricât ai dori să faci Bine, ești invariabil confruntat cu “gestionarea” unei veritabile schizofrenii etice și morale existente în societate : cum să fii moderat într-o lume a imoderației, principial într-o lume care de milenii se guvernează prin evitarea principiilor ? Cum să mai știi cât, unde și cum începi să greșești când ești permanent înconjurat de eroare, de posibilitatea erorii ? Cât ești format din tine însuți și cât ești format din alții, din interacțiunea cu ei ? Cum să oprești eroziunea care o cauzează în tine impactul negativ cu alții ?...
Ca urmare, nu mă raportez la Divin decât prin prisma a ceea ce sunt, prin condiția umană. Nu pot face comentarii asupra Eternului dat fiind că nu pot face nici măcar comentarii asupra propriului meu conținut uman până nu învăț să îl stăpânesc.
Acesta e răspunsul de acum ; peste 10 ani voi avea, probabil, un altul, sau mai multe detalii, sau o altă interpretare.

- Ești doctorand și asistent de profesor Facultatea de Studii Europene. Te atrage politica altfel decât la modul teoretic?

- În mod normal m-ar atrage. A acționa politic înseamnă a contribui conștient la evoluția pozitivă a Cetății umane. A acționa politic este o altă exigență, analitică, unde discernământul este obligatoriu.
Însă nu există nici un motiv ca politica să mă atragă în România, unde, dacă nu e mai murdară decât în alte părți, e – o spun fără ocolișuri – mult mai mitocănească. Acesta e cuvântul : mitocănească. Supără ? Atunci îl voi descrie : e un mitocănism asezonat cu perfidie și, foarte adesea, cu cea mai parodică incompetență. Regret, așa ceva nu mă interesează și nu mă va interesa vreodată. Există câteva cazuri de integritate și onoare, dar ele sunt nu rare, ci rarissime.
Se adaugă o deficiență gravă a românilor în a putea fi obiectivi : e o țară unde, în lipsa unui sistem de valori, a unei coloane vertebrale, totul și orice este luat în 99% din cazuri la nivel personal. E o țară în care lipsește în proporții copleșitoare conștiința lucrului bine făcut, cheia oricărei civilizații.
Mai trebuie adăugată lipsa de onoare, de demnitate. Ceea ce se numește “onoare” și “demnitate” e cel mai adesea nu o referință la un principiu, ci reacția ranchiunoasă și, adesea, ridicolă la înțeparea vanității. Onoarea, adevărata onoare, nu apare decât în corelație cu principiile. România e deficitară în principii, politice, sociale. Fără onoare și principii, nu există un resort pentru demnitate : ca urmare, românii pot fi, sunt și vor fi înjosiți constant, ireductibil, pentru că nu vor ști niciodată să spună “nu ; până aici”. O știm prea-bine că nu se poate reprezenta cu demnitate în politică, oricât ai încerca, o națiune care nu-și înțelege și nu-și concepe demnitatea – nici măcar demnitatea de ființe umane –, așa cum nu poți reprezenta onorabil o națiune fără onoare. Dar despre aceasta se pot scrie cărți întregi…

- Există reuniri ale familiei, în care să vă întâlniți toți descenden]ii afla]I prin toate țările?

- Din păcate nu, deși m-ar amuza, probabil că am fi o replică în miniatură a Consiliului Europei. S-ar vorbi română, franceză, engleză, germană. Iar dacă am reuni toate rudele, inclusiv cele prin alianță, s-a adăuga spaniola, portugheza, germana, poloneza, rusa, greaca, franceza belgiană, maghiara. Limba predominantă ar fi, excluzând româna, franceza.

- Când va fi gata cartea ta despre dinastia Basarab-Brâncoveanu?

- Această carte a atins proporții care mă obligă să o partajez în trei volume, ele însele de câteva sute bune de pagini : « Basarabii », « Brâncovenii » și « Moștenitorii ». Nu e doar genealogie, ci istorie și genealogie. Sunt în al șaselea an de lucru, am cumulat o bibliografie imensă, și cred că mai am mult până să o pot considera desăvârșită, având în vedere criteriile pe care mi le-am stabilit. Din materialul strâns până acum, o parte consistentă va fi destinată unei biografii a lui Constantin Brâncoveanu.
A lucra la această carte e o revivificare a Trecutului, și cred că cedez tentației unei istorii mult mai largi decât genealogice. Este în același timp o istorie-refugiu ; prin ea pătrund într-un golf temporal plin de grandoare, dramă, fast, tragedie, care începe mai mult sau mai puțin în perioada Cruciadelor și – timp de câteva secole – îmi oferă spectacolul unei civilizații românești de o splendoare fascinantă, sub egida unei monarhii care rivalizează în magnificență orice altă monarhie europeană, depășind multe dintre ele, dotată cu instituții suple și constructive fără de care, în esență, România de azi nu ar fi existat. Da, există o grandoare istorică și culturală românească, mai precis o “douce grandeur”, care nu cred că a fost evidențiată și exprimată suficient. A o expune, a aduce cele mai bune și mai solide argumente în favoarea ei, iată una din mizele lucrării mele. E un pariu cu mine însumi.

- Alt gen de scris te atrage, ai încercat să faci literatură?

- Da, însă orice proiect a fost amânat în favoarea istoriei la care lucrez. Mă pierd cu plăcere însă în paginile scrise de alții : îi voi cita pe Bossuet, Montaigne, M-me de Sévigné, La Rochefoucauld, La Bruyère, Chateaubriand, Proust, Anatole France, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Jacques de Bourbon-Busset, Marguerite Yourcenar, Jean d’Ormesson, Chantal Delsol, fără a-i uita pe Milton, Byron și Disraëli. Numele de mai sus nu sunt întâmplătoare și nici exclusive. Le menționez în primul rând pentru că îmi întrețin un anumit tonus de gândire și analiză.

- Cum te definești?

- În continuă transformare.