Nichita Danilov: Mic tratat despre apocalipsă

Ar fi foarte ușor să asemănăm romanul lui Nichita Danilov („Mașa și Extraterestrul”, Ed. Polirom, 2005) cu „Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgakov, pentru că într-adevăr, la o lectură superficială ori numai condiționată reflex de moda comparațiilor, similitudinile par a se găsi din plin, inclusiv faustianul pact cu diavolul.
Și totuși există suficiente elemente care să-l îndepărteze pe cititor de la o lectură în acest registru și să-l îndrepte spre o altfel de decodificare, una din multele posibile, pentru că această carte poate fi citită în cele mai diverse chei. Substratul filosofic și religios, existent în ambele cărți, este completat la Nichita Danilov de unul mitic, profund și deliberat arhaic, recâștigat și reconstruit cu migală de bijutier, în ciuda unui apetit prea vădit ludic (până la burlesc) pentru hiperbolă și pentru metafora personificatoare.
Satul de la graniță pare o comunitate arhaică, deși reperele temporale sunt stăpânirea austro-ungară (timpul din care vine cu relatări babulea Tatiana) și perioada postdecembristă (timpul aparent al narațiunii); oamenii și-au păstrat în acest spațiu situat mai curând între viață și moarte, decât între două state, capacitatea de a-și rândui existența după ritualuri ciclic repetabile (cultivarea pământului, creșterea vitelor, nașteri, botezuri și înmormântări) și de a percepe universul în modul fantastic, simplificat până la esență, al copiilor. Vârsta biologică nu are nici o însemnătate, comunitatea – devenită de tip patriarhal după plecarea femeilor la muncă în străinătate – este de fapt una de adulți rămași copii, care fac munci de femeie, se îmbată profesionist în fiecare zi și se joacă uneori cu mare cruzime (vezi transportarea Tatianei în cimitir și îngroparea ei simbolică în coșciugul-cutie-de-violoncel). Fiecare adult, după principiul păpușilor Matrioșca, poartă în sine nu numai propria ontogeneză, ci și pe aceea a străbunilor, până la începutul a toate, drept pentru care scena în care Mașa se vede pe sine ca pe un ou în interiorul căruia se află ea, cea adevărată, în interiorul căreia se mai află încă o Mașa și încă una, capătă semnificații traductibile nu ludic, prin gustul pentru fantastic și burlesc al lui Nichita Danilov, ci printr-o ontologie de tip mitic : „În interiorul Masei-ou stătea Mașa-Mașa, așezată pe un trepied cu ochii ațintiți la ugerul Evlampiei, și cele două capete umane, unul de bărbat și celălalt de femeie, care o priveau, la rândul lor, cu oareșicare curiozitate. Ceea ce i se păru foarte ciudat era faptul că Mașa din afara sa avea dimensiuni extrem de reduse în comparație cu ea, cu Mașa ce se adăpostea înăuntrul ei. Era aici o neconcordanță bătătoare la ochi, o inversare a senzațiilor, un fel de halucinație abracadabrantă, ce parea să nu aibă nici un sens. ” (p. 189).
Mașa este o femeie de 43 de ani, părăsită de bărbat sau ce i-o fi fost Onisei, grasă și neglijentă, pe care vremea petrecută la Ierusalim, călătoria ritualică, împreună cu nonagenara țicnită, la Bethleem, incursiunile prin marea literatură a lumii ( bătrâna de care avea grijă o punea să interpreteze scene din Shakespeare, mai cu seamă din „Romeo și Julieta”, dar și din „Furtuna”), precum și toate cuceririle științifice și tehnice au lăsat-o la fel de ignorantă cum trebuie să fi fost Eva înainte de a mușca din măr. Preocuparea ei de căpetenie este punerea de murături pentru bețivii satului și alungarea demonilor din bătătură, fie cu metode creștine – rugăciunea sfântului Ciprian, stropirea cu agheasmă a tuturor ungherelor, tămâierea locurilor unde își află spiritele rele cuibar – fie prin ritualuri care vin din perioada precreștină și îmbină inocența de tip orfic cu un dezmăț imaginativ întâlnit la sărbătorile dionisiace. Nimic din înfățisarea și modul ei de a fi nu justifică alegerea pe care o face Extraterestrul, de a o lăsa, asemeni Geei, să poarte "în pântecele ei, rotund ca un dovleac, plin de formule, cifre, triunghiuri, hexagoane și alte abstracțiuni, încurcându-și unul în altul cornițele de ied, noul Adam și noua Evă, mișcând din copite” (p. 257).Extraterestrul care o vizitează și care are obiceiuri incredibil de lumești, mănâncă scrumbie, castraveciori murați și bea horilcă de zvântă, însumează dominante satanice, dar nu este Satan, nu este nici Dumnezeu, chiar dacă îi spune Mașei, cu emfază biblică „eu sunt Dumnezeul tău”, nu este nici vreo replică a filmelor SF cu monstruleți veniți de pe alte planete, ci o entitate de-o vârstă cu Geneza, ubicuă și omniscientă, dincolo de categoriile umane de bine și de rău, un vestitor și înfăptuitor al apocalipsei, aducător de moarte și de un nou început, dar unul pe dos, cumva în oglindă, ceea ce ar îndreptăți, poate, simbolurile venirii lui Antihrist, de care mustește cartea lui Nichita Danilov. La plecare, Extraterestrul cântă din fluier ( fluierul dublu era utilizat în antichitatea egipteană în procesiunile funerare) și ia cu el, pentru a o cufunda în praful cosmic inițial, toată lumea pe care o știm, gestul lui răsturnând simbolistica orfică, bazată pe îmblânzire, umanizare și scoatere din tenebrele morții; cântecul Extraterestrului duce lumea spre moarte, o reduce la tăcere, o cufundă în neantul primordial :”Și scoțând din minuscula sa geantă de voiaj un fluier, intonă un cântec atât de jalnic, încât tot ce era viu și mort se puse în mișcare. Chiar și frunzele, și iarba, și morții din morminte îl urmară” (p.256). Pentru că scriitorul are un acut simț al grotescului, sfârșitul lumii aduce cu un final de farsă tragică, dar și cu o secvență de basm uitat, Mateiaș gâscarul; aceeași hilară capacitate de a aduna un cortegiu pestriț, deopotrivă zoomorf și antropomorf, cu scamatorii de bâlci, bancnote plutind peste tot și întețind focul cathartic și cărți de joc schimbându-și substanța și semnificația : „Extraterestrul, urmat de șlehta lui ciudată, cântând din fluier, înainta pe mijlocul uliței. Din fiecare casă ieșeau sosiile lui și i se alăturau din mers, strângându-se încet-încet în trupul lui, care la fiecare pas creștea, luând proporții uriașe” (p. 257)
Semnele decăderii și ale îndreptării spre dezastru sunt numeroase, dar ele, departe de a vesti sosirea Antihristului, par a demonstra că, dimpotrivă, acesta domnește de mult, că lumea noastră nu-i decât bâlci și enorm „hohot de râs” : „Nu urmărea oare Antihristul să pervertească lumea și să transforme totul într-un hohot de râs?” (p. 24). Așa se explică nevoia de a ține Increatul în pod, pe post de găină cu ouă de aur, împreună cu cei doisprezece șobolani îmbrăcați în odăjdii, așa se explică cinele cele de taină văzute pe dos, cu un Ippolit Subotin ce conține în numele său și în gestică o bălăcire imundă a mitului christic, așa se explică prezența peștelui – alt simbol creștin – în cele mai deșănțate împrejurări, de la înghițirea lui de viu, pentru a scădea cantitatea de alcool ingurgitată de fostul brigadier în port, până la cina cu scrumbii oferită Extraterestrului sau aruncarea peștișorilor în apa fântânilor, în loc de bănuți care prin sunet să prevadă viitorul.
Intuitivă ca orice depozitară de zestre arhaică, Mașa își dă uneori seama că ceea ce i se întâmplă contrazice credințele și obiceiurile moștenite, dar nu se poate împiedica nici de la blasfemii, nici de la comiterea păcatului în gând. În lumea guvernată de Antihrist, imaculata concepție este tratată cu un umor macabru, femeia, amestec genuin de Maria fecioara și Maria Magdalena, rămâne grea fără un contact fizic real cu Extraterestrul, ci doar imaginându-și, într-o secvență de un tragi-comic demențial, sexul triplu al celui venit din ceruri. Pactul pe care-l semnează din ignoranță n-are nici o asemănare cu pactul faustian : Mașa nu va ști niciodată ce-a vândut și ce-a primit cu adevărat și nici pentru ce a fost nevoie de semnătura și parafa ei uscate cu cenușa umană a lui Nabucodonosor, Napoleon și Iosif Visarionovici Stalin. Banii pe care i-i dă șobolănița însoțită de alaiul ei de doisprezece șobolănași în odăjdii pot fi plata ignoranței, a ușurinței cu care s-a lăsat păcălită sau pur și simplu un mod simbolic de a prefigura lumea viitoare : „- Luati, luați, o sfătui Extraterestrul. Cine știe ce vremuri vă așteaptă, o preveni el, vorbind sacadat” (p. 256).
Anticipată de semne indubitabile – invazia de ciori, apoi de berze, vitele care în loc de lapte dau sânge amestecat cu puroi, incendiile din locașurile sfinte, desacralizarea completă a lumii, spurcarea ritualurilor străvechi, exodul de spirite malefice peste pelicula transparentă care, asemenea unui ecran fragil de televizor, separă viii de morți, apocalipsa după Nichita înseamnă moartea a tot binele și răul uman și învierea răului desăvârșit, fără speranță, căci cornițele și copitele nenăscuților din pântecul Mașei nu lasă loc nici de îndoială, nici de speranță privind viitorul umanității. Cartea, oricât de zglobie metaforic și slobodă la nivelul exprimării, este una din cele mai grave și mai dureroase scrise în ultimii ani.