poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10008 .



Elena Vlădăreanu – „europa. zece cîntece funerare”
articol [ ]
Cronica literara Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-10-06  |     | 





Elena Vlădăreanu – „europa. zece cîntece funerare”
(Ed. Cartea Românească, 2005)

Deloc temperată, autentică și credibilă, revolta Elenei Vlădăreanu izbucnește în versuri emblematice pentru o întreagă generație de „copii ai mizeriei”, vinovați de a se fi născut „între două secole / între o coadă la carne / și una la ouă”(„românia. fin de siècle”). Poemele au aerul unor monologuri despuiate de orice podoabă stilistică, un fel de strigăte în pustie, cu ignorarea premeditată a posibilului cititor, actul de creație apărând doar ca un necesar catharsis, undeva, pe muchia subțire dintre eros și thanatos, concretizat într-o defulare mai curând epică de injurii și frustrări, decât în acțiune deliberat-estetică asupra materiei sensibile.
Cuvântul nu mai este sufocat de conotații, ci așternut vindicativ, cu sensul lui dintâi, amintind de celebrul „épater le bourgeois!”, într-o repetare ciclică și greu de condamnat a gesturilor de frondă care au schimbat la timp și fără părere de rău universul poetic al fiecărei etape din evoluția literaturii de pe la noi și de aiurea : „trădarea vrea să devină modelul nostru / ne dă lecții de bună purtare : / nu faceți sex nu vă drogați / nu scrieți cuvinte porcoase / fiți metafizici / nu vă sinucideți / nu vă ucideți părinții”(„românia. fin de siècle”).
Poemele au o uriașă încărcătură de ură și dispreț, pentru că Elena Vlădăreanu, asemenea multor poeți din generația sa, construiește pe negație și pe deznădejde un univers fără puncte cardinale, fără zei și fără valori, cu alte cuvinte, un haos în care eul poetic este cel dintâi care dispare, într-o măcinare absurdă și inutilă sub răzbunătoarea morișcă a vremii : „iată românia mea : / viitorul ei a început / odată cu ultimele / mari morți ale sale. / cine moare astăzi? / poetul. / cine e ucis astăzi? / copilul”(p.8).
Suntem la ani-lumină depărtare de poeții care au cântat iubirea de patrie, de neam și de limbă, de Eminescu și Nichita Stănescu, de exemplu, chit că nici ei nu mai sunt luați în serios de noua generație de artiști ai cuvântului; țara nu-și mai merită majusculele, a devenit un substantiv comun ce acoperă o realitate numai bună de tăvălit prin mlaștina suferințelor proprii, numele ei e o rușine, traiul în ea – blestem și stigmat : „în fiecare aurolac jerpelit / e ceva din mine / în fiecare cîine flămînd și hăituit / e ceva din mine / în bărbații beți și plini de vomă / în bravii bărbați ai poporului nostru / mirosind cu toții a urină putreziciune și teamă / sunt eu și numele meu / e românia”(„istoria recentă”).
Percepția tragică a cotidianului nu mai este prelucrată mental și transfigurată într-o nouă realitate, pentru simplul motiv că poeta, orgolioasă și necruțătoare, n-are vreme să aștepte inutile decantări, ea trăind într-un prezent care-o îngrețoșează, o sleiește și-i retează aspirațiile, oricare ar fi ele. Acest prezent simțit ca o aglomerare de măști, în care fiecare trebuie să se arate altfel de cum este, în care contradicția bergsoniană dintre esență și aparență e sursă de umor negru, sado-masochist, în care, pentru a fi acceptat social, trebuie să respecți tot felul de reguli stupide, acest prezent hilar și sumbru deopotrivă poeta îl refuză și-l sfidează printr-o exhibiție de limbaj dinadins vulgar, traductibil prin ceva ce se aude mai ales pe la ușa cortului : „aveți dreptate, asta nu e poezie / dar de ce scriu pulă în loc de sex / chiar nu vă mai privește”(„prima scrisoare către nikos”).
Într-o lume lipsită de „moral și de prințip”(v. și Caragiale), e de mirare că poeta nu-și retează total și rădăcinile, ajungând să se considere o exponentă a vreunei generații spontanee, răsărită la întâmplare pe solul arid din ipotetice semințe de durere. Mama apare totuși în versuri, mai mult ca martoră a agoniei, către ea este direcționat când și când mesajul poetic, interogațiile retorice culpabilizând-o însă și pe ea, întrucât există în subtext acel năucitor și blestemat „mai bine nu m-ai fi născut”, ca expresie definitivă a disperării : „de ce plângi, mamă? / privește-mă cum scuip sâmburii / în luciul acestor cranii / care freamătă la picioarele noastre”(p. 16).
Mărșăluind sfidător printr-o „istorie străbătută de la un capăt la altul de țipete”, printre ruine și copii orbi, printr-o lume desacralizată, în care nici Dumnezeu nu e mai breaz decât gloata din subordine, Elena Vlădăreanu cultivă un acut sentiment al eșecului, necenzurându-și nici dezamăgirile, nici frustrările într-o țară a nimănui, aflată de mult în moarte clinică : „scriem bine. stilul nostru e caustic / articolele noastre sînt traduse în engleză / și circulă prin america / la ce bun? aici acasă nimic / nu s-a schimbat același vis / cu o înmormîntare fără sfîrșit”(„a treia scrisoare către nikos”).
Există în versuri o scârbă aproape patologică de tot ceea ce este uman, material, carnal, de tot ce înseamnă fiziologie, anatomia este un balast, trupul în sine e un biet înveliș străin pentru entitatea vremelnic întemnițată în hălcile lui mirositoare, și toate acestea se întâmplă într-o lume a unui Dumnezeu omniprezent, transformat, ca și patria, în substantiv comun și scris ireverențios fără majuscule, evident, din prea multă suferință și negație : „Visez că locuiesc într-un trup bătrîn / atunci sexul meu e o bucată / de carne flască și uscată / să rămîn închisă în acest trup / străin, altul decît al meu / cum să înțelegeți voi? / voi nu știți cum este cînd / totul miroase a dumnezeu”(„a patra scrisoare către nikos”)
Radiografiată cu repetabilă răbdare în ceea ce are ea mai monstruos, mai cinic și mai vrednic de milă la urma-urmei, lumea noastră desprinsă parcă din știrile cu nenorociri ale televiziunilor de scandal, cu morții care nu se mai termină, cu sinuciderile, violurile, perversiunile sexuale, cu bețivii și gloata săracă, dezumanizată, locuind prin abatoare improvizate, într-o câinioșenie apocaliptică, această lume de film horror e cât se poate de reală și determină, la nivelul limbajului, metafore ale alienării, ale depersonalizării și, ca un corolar, ale morții izbăvitoare. Sinuciderea nu mai pare simplă joacă de-a amenințarea adulților incapabili să înțeleagă ce se petrece cu tânăra generație, ci un gest radical de izbăvire, perfect lucid și intratabil în laboratoare de sănătate mintală : „ne fixăm lame pe piele / acolo unde pielea e moale, unde venele sînt crude / uneori ne înmuiem degetele în sânge / și urme lăsăm pe pereți, pe hîrtie, pe pieptul celui de / lîngă noi / nu ne doare nimic niciodată”(ce se ascunde sub piele”).
Poetul în ipostază de copil teribil al societății, de proscris, de rebel convins că lumea începe și se sfârșește cu el nu este o noutate pentru cei care au ostenit asupra cărților decenii bune și au adunat de acolo și din experiență înțelepciunea și toleranța necesară. Nouă nu este nici încrâncenarea împotriva poeților din alte generații, în definitiv, acest tip de conflict se înscrie perfect în nevoia de evoluție și de înnoire pe care o avem înscrisă în codul genetic, fie că suntem truditori ai cuvântului ori simpli consumatori de artă. Noi sunt limbajul (îl putem numi poetic), ura care atinge cote alarmante, precum și o obsesivă nevoie de răfuială cu tot ce înseamnă valoare. Nouă este și atitudinea defensiv-încăpățânată de adolescent care mimează o obediență parșivă în fața unor reguli de inserție socială pe care nu dă doi bani, în buna tradiție artistică a băieților de băieți din suburbiile tragicului nostru prezent : „o să fiu cuminte nu o să-mi mai tai / unghiile din carne nu o să mă mai scarpin până la sânge / o să-mi prind colțurile / buzelor în ace de siguranță să fiu sigură / că așa o să zâmbesc tot timpul – pot să fiu și eu / frumoasă”(„prima scrisoare catre nikos”).
Din această perspectivă, cititorul onest (fiind vorba despre o carte scrisă și publicată, ideea de cititor trebuie să fie acceptată, oricât ar disprețui-o „autorele”) ei bine, acest cititor percepe, dincolo de obscenitățile de limbaj, tristețea autentică, suficientă pentru a salva poezia de la căderea în grotesc și derizoriu : „îmi place să sug rufele ude / îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce / îmi umplu gura fiecare gaură din măsele / cu această apă, / mîngîi peretele, am cîțiva centimetri preferați / acolo mîngîi peretele cu dosul degetului / tata nu va mai veni niciodată beat / nu se va mai tîrî în genunchi spre dormitor / cu spumă albă în colțul buzelor frati-miu nu îi va mai urla / ești un bețiv ratat / nici mama nu va mai lătra noptile : / de azi nu mai omorîm gândacii / o să le dăm nume o să-i coasem în fețe de pernă”(„ce se ascunde sub piele”)..
Ca să vorbești despre condiția poetului într-o lume săracă și debusolată nu mai este nevoie de figuri de stil în mileniul care, neputând să fie religios, nu va fi nimic, după cum prezis-au cei ce văd mai departe decât oamenii de rând. E de-ajuns să aduni obiecte care să exprime, frust și dramatic, iadul pe care ești obligat să-l străbați : „avuția mea : cîteva sute de cărți / un lighean roșu de plastic / un fier de călcat uzat / un aparat de radio / un serviciu de ceai / de culoarea pământului / un suflet orgolios și necruțător / o piele afurisită / un dumnezeu plictisit / o dorință ca o vină de moarte”(„istorie recentă”).
Feminitatea este simțită ca povară și blestem, iubirea – ca eșec desăvârșit, iar actul de creație ca simplă agonie, nicidecum ca mod de existență ori ca posibilitate de a ordona universul în linii de forță acceptabile : „nu mă mai întreba de ce scriu / scriu pentru că nu pot să trăiesc / dumnezeu nu e niciodată aici deși e peste tot / poemele astea ale mele sînt rugăciuni / uneori cînd mă rog vreau să-l înjur pe dumnezeu // iar despre teama de a nu fi iubit / despre teama că numai moartea iubește tocmai / pe ăla / pe care-l iubești și tu”(„păcatul nostru, cel de toate zilele”).
Probabil că timpul și lecturile vor aduce cu sine un alt mod de exprimare poetică a Elenei Vlădăreanu, deoarece, dacă supraviețuiește universului ei aflat în metastaze, sigur și inevitabil că se va maturiza și, tot sigur și inevitabil, dacă va mai scrie și atunci, va scrie cu totul și cu totul altfel, iertată fie-mi profeția atât de optimistă.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!