poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-04 | | Vasile Leac: Fals concert pentru libelule „Seymour; sonată pentru cornet de hârtie” (Editura Hartmann, 2006), îl plasează pe Vasile Leac în imediata apropiere a poeților douămiiști, cu mare apetit pentru luarea în răspăr nu numai a ființei umane în general, dar și a tuturor îndeletnicirilor ei de ordin spiritual (y compris scrisul): „încerc și eu un cuvânt nou / cum încearcă o virgină să intre în mare / și acum: / o masă amorfă chinuită / la care o labă de picior scrie / înainte de a fi atât de înalt și singur / am fost mic și vesel” („argumentul lui seymour”). Aparența ludică este contrazisă de tensiunea tragică din subtext, trimiterea la o celebră povestire a lui Salinger („O zi desăvârșită pentru peștii banană”), în care se pomenește despre sinuciderea poetului Seymour, unul din fiii familiei Glass, nu este întâmplătoare; Vasile Leac mărturisește deschis „vibrez prin analogii” și aceasta se întâmplă ori de câte ori poetul stă „ascultând ceva clasic în timp ce / D.J. Salinger îmi șoptește ceva / la ureche despre nu știu ce / muzică sau mai bine zis despre / niște sunete provenind dintr-un / cornet de hârtie și asta se / întîmplă întotdeauna pe la / jumătatea poemului” (p. 10). Poemul devine un act gratuit și fals, imposibil de luat în serios – așa cum nu poate fi luată în serios „muzica” unui cornet de hârtie, poate și datorită convingerii creatorilor tineri că tot ce era de spus s-a spus de foarte multă vreme și că singura modalitate de a nu părea ridicol în ipostaza de epigon este să ironizezi această ipostază, cu mijloacele intertextualității și ale metalimbajului, arme redutabile împotriva locurilor comune din bagajul oricărui scriitor postmodernist. Realitatea este văzută ca simplă butaforie, iar viața, scenariu de film prost, nu mai oferă nici măcar iluzia creștină a unui sens pentru care să merite să te zbați; viziunea este una deconcertant pesimistă, de unde cultul nonsensului și al unui suprarealism ce-și are sorgintea în lehamite și-n refuzul de a mai căuta o logică a faptelor: „era o iarnă gălbuie cînd plantam copii în zăpadă / vîntul se clătina peste borne / atunci am învățat să desenez o atmosferă / dar mi-am zis: o molie nu poate roade o rochie de ceață / acum uitarea pare atît de reală / parcă ar fi o brichetă pe bord // se mai aude rîsul copiilor – ea a dezlegat cîinele / și eu am lătrat de cîteva ori: / du-te dracului de molie / eu sînt domnul Puck / (cîteva ciori scriau ceva pe zăpadă ce frumos / ar fi fost dacă erau și cîțiva pești) // drumul nu era decît o curea / peste cîmpia grasă / mașina noastră pufăia pe marginea întinderii / domnul Puck s-a ghemuit ca o hîrtie aprinsă / și buchetul aruncat / a plutit într-un generic interminabil / ea s-a desprins din vis și a intrat în grădina de carton / nu se mai auzea nimic decît” („acest poem care nu are nici un chef să fie scris”). Ca și-n povestirile lui Salinger, trecerea de la planul real, de-o banalitate care te îndeamnă să te întrebi de ce anume s-a mai apucat bietul om de scris - la cel fantastic, în măsură să răstoarne în întregime perspectiva inițială, se face fără nici un fel de pregătire a cititorului, fără apelul la vreuna din formulele consacrate de breșă în real; gesturile tragice par nemotivate în exterior, un personaj își poate lăcui unghiile sporovăind calm despre lucruri lipsite de importanță, pentru ca, în momentul imediat următor, să se sinucidă. Peștii imaginari care apar în câteva din cele „Nouă povestiri” sunt preluați cu sens puțin schimbat, conotației de plăsmuire acvatică menită să țină locul unui real insuportabil i se adăugă cea vag mistică, a unei religiozități pierdute: „cum am vrut să scriu o mare poezie / chinuindu-mă să deschid o conservă de pește / primul cuțit s-a-ndoit.../ și atunci a trecut foarte repede prin creier marea poezie / pe urmă m-am tăiat cu lama / odată și odată tot trece ea prin vîna asta / și atunci pun dopul la chiuvetă - / ziceam chinuindu-mă cu conserva / he! he! și dintr-o dată mă enervez și transpir / lua-te-ar dracu de mare de tablă și de pește care-noți în ulei / mai bine să ascult muzica din filmul Orele / mai bine mă scobesc cu lama între dinți / mai bine îmi trag palme cu șlapii / și atunci foarte încet voi scoate briciul / ea va zîmbi și cu un gest drăgălaș / mă va mîngîia cu dosul palmei sub bărbie / he! he! drăguțule ce brici frumos ai” („rochia albastră de nylon”). Pesimismul de tip bacovian este dus la paroxism, poetul mișcându-se într-o lume de obiecte vulgare, printre oameni care și-au pierdut verticalitatea, devenind simpli purtători de măști zoomorfe: „la început era o așteptare / nesfîrșite amiezi / umede miezuri întunecate / nici măcar dracu nu bănuia muzica acelei zile / nici măcar vestimentația / locuri goale mese pline cu humă / mamă ce mai prieteni / mama și ce femei / inventam o modă în care copiii erau mici animale vulgare / cuprinse de tehnică și furie” („cînd șarpele din urechea cristinei își scoate limba”). Muzicalitatea versurilor a dispărut, ca și imaginile vizuale care, în poemele bacoviene, conturau un peisaj urban întunecat, în consonanță cu trăirile sufletești ale eului liric. La Vasile Leac predomină imaginile olfactive, o lume putredă, urât mirositoare se dezvoltă independent de voința celui care-i notează aproape mecanic dinamica, creatorul părând un simplu obiect de înregistrat, abia întors din „pădurile amnezice”: „atîrnam pe margine ca un bibelou nasol / - rîsul copilului / - zdrong / se sting luminile ca în dimineața unui bătrîn obosit / se adună orele și clapele pianului / - tomberoanele sînt ridicate” (p.6). Somnolența într-o lume absurdă, scuturată uneori de câte un motiv „palpabil ca un camion”, lasă locul atitudinii bășcălioase a băiatului de cartier rău famat, gata de discursuri inutile și parșive („și atunci am încercat să-i explic individului / despre curtea interioară / cum îmi voi așeza acolo șezlongul încercând să filez stopistele” p.13), care să-i acopere disperarea, singurătatea și spaima în fața lipsei de sens a lumii: „atunci m-am gîndit că lumea curvelor / e foarte asemănătoare cu lumea literelor / seara nu avea nimic surprinzător / aparatele libidinoase scoteau remixuri care nu-mi mai ajungeau la inimă” („scuzele de rigoare”). Conștientizarea lipsei de sens și a imposibilității comunicării interumane duce la tulburări comportamentale, la redundanță și la derapaj lexical, imitându-se incoerența verbală a cetățeanului turmentat al lui Caragiale: „domnul căruia amîndoi îi sîntem recunoscători știe mult mai multe și / eu am știut că știe și amîndoi la un moment dat am rîs și la un alt mo / ment dat am rîs toți trei și ceilalți parcă ne-au privit cumva încurcați / cine știe ce mai poate țîșni pe nepusă masă sau fie ea chiar pusă / cît despre Bozii ele nu-s tocmai... ci dimpotrivă... numai că / sînt... și tocmai această tristețe vine dintr-un fel de urlet stins / Boziile preferă de obicei... transparentă și liniștită / au renunțat de mult... și la ape învolburate / tocmai pentru că... acum marea figură caută ceva mult mai îndepărtat / (decît...) iar acel ceva ar fi / dacă mă pot exprima așa printr-un exemplu nu tocmai apropiat / de ceea ce am eu de gînd / dar totuși oarecum lăsînd o rază de lumină în cameră / prin ușa închisă ceva asemănător dar foarte îndepărtat / așa cum am spus-o mai sus cu ceea ce a reușit T. Capote” („un răspuns prietenesc la alt răspuns prietenesc găsit la poșta redacției în cazul în care totuși aș fi o mare figură”). Poemul continuă la fel și ar putea continua la nesfârșit, vorbind dezlânat despre tot ce-i vine la gura și-i trece prin minte și prin fața ochilor junelui autor, care pare a fi dușmanul declarat al oricărei elaborari ori transfigurări poetice. Nevoia de autenticitate se confundă cu convingerea că orice este așternut pe o foaie (sau cules direct în calculator) devine automat poezie și uneori chiar așa se și întâmplă, fără ca la mijloc să se afle vreo artă poetică sau vreo intenție estetică, deoarece „așa se potrivesc treburile de zici că tîrguim / nu vorbim despre poezie / de pierdut oricum se pierd și ăștia nu mai citesc / să știi că ai dreptate / și din salva tu iei autobuzul încolo” etc, etc („ce-a vorbit poetul pop cu poetul leac în timp ce vlad ciobanu asculta”). Este firesc să se schimbe registrul verbal al poemelor, ca și sferele de interes și sensibilitatea poetică și, din când în când, de aici izvorăsc versuri de-o factură aparte, penetrante, greu de trecut cu vederea: „stiți și voi cum e povestea / dar uite că am uitat / știam încă dinainte că uit / trebuia să înaintez / la dracu’n praznic toată metafizica asta / să nu uiți că nu-ți aduci aminte / fiecare epocă și așa mai departe cu figurile ei / împingi o perdea / în spate un zid / dincolo altă perdea... / nu trebuie să vorbim despre viață / la început pare să fie bine / vin prietenii spun și ei ceva / pe urmă vine un moment de pauză / cînd toți te salută / pe urmă vin toate gagicile și te salută / și chiar cei mai buni prieteni te bat pe umăr / faptul că nimeni nu îndrăznește e ceva / și atunci e atît de greu și așa mai departe / și unde dracu să te duci”(„singur ca o surprză în kinder”). Solitudinea explicabilă a poeților din noua generație nu mai este învăluită în figuri de stil sofisticate, ci exprimată frust, ca și mitul eternei întoarceri (pe urmele eminescianului „alte măști, aceeași piesă”): „știu sigur că cineva a mai trecut pe aici / cu privirea lui goală / la fel și atunci ca acum / muzica se strecoară prin plasa pentru țînțari / supermarket-ul cu diverse luminițe / nimicurile astea cutremurate de panică / și o voce care încearcă să evadeze” (p.33). Momentele „când neputința devine fizică și ești pierdut” determină la nivelul epresiei o întoarcere în câmpul lexical al liniștii resemnate, în contrast cu tonul vindicativ al majorității poemelor: ‚clipa de liniste și împăcare când nu poți urî nimic / acum la întoarcere această plimbare reală / îmbrăcată în aer și vietăți minuscule / și de care nu-mi mai aduc aminte numai sunetul pașilor / acel sunet din holul unei clădiri pustii” („seymour face o plimbare spre capătul podului”). Scrisul ca terapie ocupațională este un loc comun în poezia așa-zis postmodernistă, prin el asigurându-se catharsisul unei lumi bolnave incurabil de greață existențială și de sentiment tragic al eșecului. Neputința fizică și morală de a depăși contingentul și de a rămâne permanent în planul izbăvitor al ficțiunii se explică prin incapacitatea compensatorie a substratului oniric la care fac apel poeții tineri. Visul, departe de a fi o modalitate de evaziune, reprezintă doar o continuare a coșmarurilor cotidiene: „ceva îmi spune că după felul cum scriu voi trăi mulți ani / cum s-a întîmplat cu bolnavul ăla care nu vroia / să se despartă de păpușă zicea: păpușa mea vede / și noaptea la fel ca ziua / se poate trăi și fără picioare zice salteaua mea pneumatică / stai pe spate / cîtă splendoare în mișcările cioturilor ca la filarmonică / ce frumos dansează picioarele noastre tăiate / cît de vesel plutesc ele / pînă la urmă te obișnuiești cu mersul în genunchi / cu tîrîtul la masă și cu zîmbetul cuprins de emoție / încercînd să deschizi ușa // privirea iubitei se apleacă spre tine îmbrățișîndu-te / cîtă fericire în aceste întîlniri și ce frumos se comportă / ca o mamă te ridică de subsuori și te-așează pe veceu / și nu o deranjează mirosul / te privește cu milă și înțelegere / și te simți din nou puternic și iubit // cineva îmi spune că după felul cum scriu voi trăi mulți ani / cum s-a întîmplat cu bolnavul ăla / care se juca / crezînd că picioarele lui sînt o păpușă” („cineva tot are dreptate”). Dură, disperată și adesea confecționată din „cuvinte din reclamă cuvinte crude” de către un poet convins că „uite nu prea știu ce aș putea lăsa și totuși stărui / învîrtindu-mă anapoda și nimic vrednic de luat în seamă / e tare trist cînd nu ai unde merge – așa că voi picta / niște insecte”, poezia lui Vasile Leac ascunde, cred, promisiunea unui alt fel de Poezie: „noi am călătorit într-o broască un secol de neliniști / mamă și ce-o mai iubeam pe tipă pe de altă parte / nu știu ce și-a închipuit – eram cumva rămas pe dinafară / și mă rugam cu o lamă roșie în mînă / la marginea cîmpiei îmi vedeam oboseala / sau poate că nu era decît o iluzie / acum cînd oasele sînt mai albe decît urechile farmacistei // caut o fotografie și dîrdîi prin pod și pe sub pat / năpîrlindu-mi pielea – dinții de somn ai copilului / vine o vreme cînd gheața își revarsă lucrurile rușinoase / înfășurat într-un palton visez că vine la mine / o femeie dintr-o carte sau cîteodată locuiesc / într-o toaletă luminoasă jetul spălîndu-mi la nesfîrșit umbra / de atunci au trecut cîteva libelule prin dreptul geamului / (cu toții știm cîte libelule au trecut prin dreptul geamului) - / nu-mi mai amintesc mare lucru totuși m-am gîndit” („o călătorie cu valeria în țara fiordurilor”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate