Nicolae Gâlmeanu: Altă evanghelie apocrifă


"Egreta de pe malul celălalt" (Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2005) nu este romanul unei crize de conștiință, ci, pe linia lui Nicolae Breban, romanul transformării omului într-un animal bolnav, încâlcit în smârcurile unui delir schizoid.
Personajul desemnat printr-un anonim El îl reprezintă, sub această platoșă de anonimat, pe contemporanul nostru, locuitor în colivii de sticlă și beton, alienat de sentimentul ruperii de armonia primordială, un învins ce ajunge să se scindeze în părțile lui de sacru și profan, pentru ca, în momentele de dramatică și inutilă încercare de recompunere, să nu-și mai afle identitatea și să se piardă definitiv în final, într-o criză mistică devastatoare.
Geologul cu obsesia muntelui în sânge alege un loc uitat de Dumnezeu și de oameni, unde să-și vindece rănile provocate de infidelitatea soției sale, Vandrada, și de cinismul unor șefi corupți, protejați de faldurile unei revoluții în care nimeni nu mai crede.
Satul în care își va pierde treptat bunurile materiale, sufletul și mințile este situat într-un spațiu aparent sacru, la poalele unui munte fărâmițat cu încăpățânare, pentru ca din vinderea fragmentelor să se obțină pâinea cea de toate zilele. În preajmă, ispititoare, se întinde Delta, niciodată descrisă, numai presimțită, dar spre ea duce un braț de râu pe malul căruia El, geologul, pornit într-o banală expediție pescărească, pierdut între bucureștenii amatori de grătar, băutură și muzică de petrecere, își va începe calvarul dedublării.
Peisajul este pus sub semnul metaforei, pentru că Nicolae Gâlmeanu este, înainte de toate, poet și știe să se folosească de cuvânt, astfel că în momentul premergător apariției egretei, simbol al năzuințelor ascunse spre împlinire și armonie, natura împrumută ceva din râsul unor nevinovate ospicii. Intrarea în criza mistică ce va progresa până la dedublarea personajului în El, cel de rând, și un nou Mesia, începe simplu, cu aruncarea momelii în apă și, simultan, cu apariția păsării, egreta albă, ca o rugăciune într-o marmură de carte.
Urmează o pendulare încă stăpânită mental, între real și fantastic, egreta, izvorând dintr-o matrice dumnezeiască, este când pasăre, când nălucire, când femeie de privit cu obrăznicie și cu luciri dușmănoase în ochi: de ar fi fost femeie, să-l ațâțe, ar fi sărit în apă, ar fi adus-o la mal, goală, cum era, și ar fi căutat-o de adevăr de la tălpile albe până la țâțe, la ochi și la gură,unde buzele se strivesc ușor și cu patimă, până la dezvelirea dincolo de dezvelire.(p.15). Criza mistică este dublată de una erotică, după desfrâul imaginar cu egreta-femeie geologul o caută într-un bar pe Maria, târfa, se îngrozește pe sine de spurcatele locuri ale dezmățului și se reîntoarce în satul de gușați pentru a rescrie Biblia, El, nenăscutul încă, incestuos râvnind la fecioara care-i va da naștere, Noea, de fapt o altă ipostază a egretei albe.
Nicolae Gâlmeanu creează o atmosferă tulbure de început de mit, Dumnezeu fiind negat și batjocorit la tot pasul, văzut fie ca dumnezeu ascuns, necanonizat și pudic, așteptat ca la drumul mare, să se ivească din litera sărbătorilor (p.72), fie ca dumnezeu păpușar, dintr-un stabiliment pământean de ocazie (p.120), pentru ca negația să ducă la substituire: Sunt un fel de dumnezeu singur, la care nu vreau să se închine nimeni, pus la acatiste pământești, redus la dimensiunea acelei dimensiuni matematice, despre care îți vorbeam, un fel de zeu turmentat de imposibilitatea și neputința de a se bucura de lumina spectrală, telurică, ce nu e a ființei sale.
Destrămarea vieții conjugale, iubirea trădată, suferințele pământești îl transformă pe Geolog într-un misogin care ajunge să judece femeia cu sarcasm și încrâncenare: Care femeie sau câte se mai încântă azi după o iubire romantică, când se descoperă golită de feminitate, un frigid omoi cerebral, ori o minorosiță decăzută, căutându-l pe Isus în zona bărbăției sale? (p.114) Cu atât mai tragic scurmă în subconstient obsesiile erotice, foamea de păcat, de cufundare lubrică în adâncurile fecioarei nenuntite, din care să iasă amețit și damnat:
Ridică-ți piatra, să vezi ce-i dincolo, te doare carnea, așteptându-l, te doare ochiul, văzându-l cum nu se vede decât joia, în noaptea de vedre, iar astăzi e vineri și nu va mai veni acasă, după sărutul tău apostolic, de care nu te-ai lepădat, ci ai crezut în iubirea lui înaltă, și i-ai dezbrăcat cămașa, bătând-o în vânt pe cruce, și i-ai strivit mâinile în două piroane de sfârc, i-ai mângâiat măduva din rotule și gleznele și le-ai dus la fântână să se sleiască, i-ai cercetat crucea și de trupul lui n-ai văzut-o, i-ai căutat palmele, degetele sărutate pe rând de o blestemată pedeapsă de iubire înșelătoare și nu te-a durut, ți-ai descoperit buzele însângerate de sângele lui și n-ai crezut !
El este dincolo de zid, l-aud cum doarme în piatră înfipt liniștit în floarea de clonț și așteaptă să mă viseze cum i s-a arătat iubirea mea fără de păcat, lumina în care, încă înainte de a lumina, tu ai suflat.
Când se va crăpa de ziuă, va cădea piatra și-ți va înfricoșa temnicerii, că mormântul lui El e gol și că s-a înălțat dintr-o găvană de inimă, după cum s-a fost visat, nepûtând să se închine dumnezeului tău, pe care l-ai luat ca martor că nu tu l-ai sărutat, femeie apostolică !
Și urlase de ce El îi fusese alesul și pentru care păcat, uitase Atotcerescul ce e iubirea și făcuse din ea libertate de lagăre și deportări ...
Universul este unul aberant, cu concursuri de măgari și cu stăpâni abia ieșiți din morminte, zombie gușați și proști, în stare să bată drumuri de noapte până la o prefectură unde să li se schimbe, după tribulații grotești, asinii în cai, cu un medic veterinar care cumulează benevol funcțiile de dascăl și paracliser, vestind, prin bătaia clopotului, sfârșitul de mileniu, și cu o asistentă medicală cu statutul incert, de înger, egretă, fecioară neprihănită și bacantă în călduri, dornică să se desfacă sub trupul noului Mesia, auzitorul de voci plutind prin văzduh.
Mai curând posedat de diavol, cu Dumnezeu deșertat din sine într-o râpă răpănoasă uitată pe pământ de cel mai rău Dumnezeu (p.127) personajul are momente de bunăvoință apostolică față de comunitatea de mucenici gușați cu iodul distribuit euharistic: Parcă mă simt vinovat pentru acești oameni, că nu-i pot trezi din paginile acestui sat de asini ! Cu ce medicamente și cu ce preț se vindecă degradarea, fenomenul prostirii și al prostituării prin incultură, fără a fi considerat neînțeles, adversar și dușmănit ? Ei sunt prinși într-o plasă monstruoasă și n-au cum să mai vadă, de sub văl nu-și mai descoperă decât propria lor iluzie, să le arăt drumul și să-i îndepărtez de adevărurile la cere se închină ? (p.45)
Pentru liniștea cititorului onest, nu există în carte o suprapunere autor/personaj, vocea autorului se aude foarte rar, și numai în momente cheie. Negându-l, ucigându-l pe Dumnezeu, geologul se trezește amenințat de potopul pustiului, replică modernă a celuilalt potop, din care Noe, salvatorul, a ieșit nevătămat. Din potopul pustiului n-ai cum ieși decât schilod la minte și la suflet, pentru că, așa cum punctează naratorul, într-o încercare de ordonare a neantului, Mileniul tău desacralizat nu va fi nicidecum religios, iar, dacă natura umană va cădea tot mai mult în profan, dupa concepția ta deprimată, va dispărea, blestemând, omul. (p.152)
După lectura acestui roman ciudat rămâi cu convingerea amară că, mai bine decât poeții, nimeni n-a reușit vreodată să-l omoare pe Dumnezeu.