Obiectul de studiu al științei literare nu se poate izola de vastul domeniu informativ al științelor umaniste (filozofie, psihologie, sociologie, antropologie, jurisprudență, istorie, hermeneutică ș. a.) și al celorlalte arte interpretative vizual-auditive (pictura, dramaturgia, baletul ș.a.), odată ce „atomii de realitate” transfigurați artistic se „alterează” într-un proces continuu de deschidere înspre receptor. Acesta sunt eu, tu, el, ea, noi cei care suntem aici și acum în acest loc și în acest timp. Din acest considerent rolul și locul literaturii (ca replică fictivă a lumii înconjurătoare, dar și ca disciplină școlară) pot fi determinate numai fiind raportate la dinamica celorlalte științe, toate constituind un univers cultural în care se „fierbe” spiritul veacului.

Întrucât omul rămâne în continuare un zoon politikon cu aceleași tendințe de a domina sau a (nu) rămâne dominat, imaginarul său literar este într-o strânsă legătură cu imaginea ce și-o face asupra lumii, indiferent dacă aceasta derivă din cărți sau pe cale empirică. În acest sens, rolul politicii ar fi unul sintetizator, de a îngloba într-un macrosistem rezultatele particulare ale celorlalte domenii de activitate umană, dintre care unele sunt încurajate mai mult, altele – mai puțin, scopul major fiind „propășirea” țării, potrivit jurământului dat de președinte la fiecare nouă numire în funcție.

Politica este partea „practică” a literaturii, este o vizualizare în exterior a unor imagini de abecedar, a unor sensuri pe care un elev le poate de(s)prinde din lectura unor versuri, un fel de spectacol, a cărui scenă este un stat (cu cele trei componente de bază: teritoriu, populație, administrație). Abordând manipularea ca pe un instrument referențial de „convingere” a majorității de către un grup (oligarhic) de „experți în comunicare”, politica tinde să metamorfozeze lumea înconjurătoare î­ntr‑o „operă frumoasă”, autentică, în conformitate cu standardele democrației contemporane, s-o prezinte ca pe singura realitate posibilă, una pe care cititorul (id est: alegătorul) trebuie s-o citească cuminte, fără multe semne de întrebare. Politica este flexibilă și autoritară, trebuind să plătească, de cele mai dese ori, tributul epocii în care se realizează. Din anumite considerente, pentru lumea literelor, ea și-a atribuit calificativul de „murdară”, fiind neglijată, marginalizată sau chiar respinsă.

Și totuși, majoritatea oamenilor de creație nu a trecut indiferentă pe lângă centrul de gravitație al puterii. Sensibilitățile creatoare („neproductive”, după cum le considera Platon) sunt fie în opoziție cu interesele legiuitorului, fie sunt servile puterii, indiferent de masca reprezentativă. De exemplu, un poet național care strânge în public mâna unui președinte de stat (ales pentru 4-5 ani) poate constitui sau nu poate constitui un eveniment demn de consemnat în biografia sa literară.

Moldova nu este un caz aparte, unde literatura și politica ar fi domenii separate de dezvoltare. Din contra, în anumite circumstanțe (anii ’80, sec. al XX-lea), o mare parte din poeții noștri au fost cei care au reprezentat tocmai imaginea politică a R.M. la Moscova sau București. Nume ca Gr. Vieru, N. Dabija, V. Matei, I. Hadârcă (primul președinte al Parlamentului R.M.) sunt cunoscute publicului larg mai mult de la tribuna politică, în timp ce creațiile literare veneau numai să completeze aura de „salvator al neamului”. Un scriitor național nu poate rămâne indiferent atunci când se decide destinul poporului său, așa că implicarea politică este inevitabilă.

Adevărul e că, uneori, aceste implicații au fost și sunt nefavorabile artei literare (ca posibilitate fictivă) și principiilor ei cultural-educative. Nobilele discursuri literare, axate pe dimensiunea estetică a lumii, s-au transformat în cuvântări politice menite să atragă cititorul (cu drept de vot!) în tiparele unei anumite doctrine de orientare de stânga sau de dreapta. Inevitabil, faptul a dus la discreditarea esteticii literare, la profanarea, pe ansamblu, a funcțiilor gnoseologice, educative, culturale, creative ale literaturii, precum și la deprecierea a tot ce ține de câmpul semantic al cuvântului „carte”. Citind o poezie de V. Matei, cititorul elevat nu mai știe dacă mesajul acesteia este unul estetic sau persuasiv. De asemenea, este dificil să credem că editorialele lui N. Dabija din săptămânalul Literatura și arta evocă problemele scriitorilor din R.M., fără a pune în prim-plan doctrina vreunui partid politic. Nu se știe dacă un roman de I. Druță este sau nu este un link estetic înspre proiectele politice ale maestrului, tot așa cum polemicile lui Gr.Vieru denotă un interes orientativ înspre o anumită politică, mai mult sau mai puțin culturală.

De aici deducem refuzul noilor generații de scriitori de a urma calea bătătorită a unor personalități care, vrem sau nu, au făcut politica (literară) a unui secol din care abia ieșim pe târâte. Scriitura postmodernă își macină propriul turn de fildeș, evitând, în mare parte, contactul rimat și ritmat cu electoratul ce se vrea entuziasmat, sedus; ea își caută un cititor pe care să-l șocheze cu jocul artificios al literelor, să-i amintească de „trecutul de aur” al lecturii, de noul raport axiologic eu-lume-text, fapt care consună cu „ruperea” de niște mo(n)stre oferite de-a gata.

Conținutul literaturii și cel al politicii au o esență comună: imaginarul uman. Diferența dintre ele constă în faptul că literatura este dezinteresată, pe când politica nu ar fi ea fără interes, profit, supunere. Între plăcerea de a scrie/citi/comenta/analiza un roman și plăcerea de a fi ales/convins/condus, respectiv plăcerea de a conduce/alege/impune, există un raport nu atât între individual și social sau între parte și întreg, cât dintre proiecția interioară a lumii și realizarea ei exterioară. Un raport care nu exclude caracteristicile temperamentale ale autorului, pregătirea profesională, gradul de asumare a responsabilității etc.

Plăcerea estetică stimulată de receptarea unor idei literar-artistice (trecerea ireversibilă a timpului, iubirea ș. a.) nu e compatibilă cu travaliul „eficient” al unor simboluri, arhe­tipuri sau invariante mitice (mitul Salvatorului, al Epocii de aur) care îi pot aduce unui lider politic accesul la vârful piramidei, deși se vorbește despre același lucru. Altfel spus, discursul politic țintește același obiectiv ca și literatura, utilizând, în mare parte, aceiași termeni (și nu numai), retorică și afectivitate, numai că „pâinea și circul” ascund în culise alte realități, mult mai crude.

O problemă de prim rang a acestui raport interdisciplinar este serviciul gratuit adus domeniului politic de către literatură. Disciplina școlară de bază, al cărei obiectiv îl reprezintă „stimularea creativității elevului”, este literatura. Prima imagine asupra lumii, prima lecție de morală, descrierea primului fior de dragoste, scenele de război și pace, respectul pentru înaintași, istorie, precum și înțelegerea ideii de libertate, adevăr, sacru și profan etc., sunt teme ale lecțiilor de literatură. Profesorul de literatură este printre primii care educă simțul politic, de aceea lui i s-ar cuveni cel mai mult respectul politicianului. Acesta din urmă nu trebuie să uite că electoratul său depinde și de lecția de literatură. De aici rezultă și miza politică a bătăliei curriculare din sistemul de educație moldovenesc, sistem care se vrea autoritar față de un domeniu ce ar putea să devină unul „de opoziție” tocmai din considerentele că literatura educă simțul estetic, libertatea de a alege, înțelege și aprecia lucrurile, fenomenele și oamenii.

Literatura educă viziunea asupra lumii și din alte perspective, adică ar putea propune și alte doctrine și strategii decât cele oficiale, ceea ce ar constitui un eventual pericol pentru cetate, în cazul în care ea, literatura, ar fi marginalizată. Astăzi, literatura își merită locul prioritar printre disciplinele social-umaniste, unul de la care pornesc și se completează celelalte sfere ale cunoașterii.