Umbra parabolei*


POET, prozator, dramaturg, jurnalist, editor, Daniel Drăgan (n. 20. XII. 1935, Glodeni, jud. Dâmbovița), brașovean prin adopțiune, cunoscut mai ales ca romancier, dar și în ipostaza de redactor-șef (1966-1968 și 1980-1990) al revistei „Astra”, și-a tipărit ultimele cărți în editura personală, Arania, din orașul de sub Tâmpa. Este dincolo de orice discuție faptul că a publica într-o editură mai puțin cunoscută înseamnă a limita oarecum audiența la spațiul local. Dar problema este astăzi foarte complicată, viața literară este confuză, difuzarea e la pământ, iar cititorii sunt pe cale de dispariție.

În orice caz, putem face observația că, după ce și-a inaugurat, în 2005, o trilogie (plănuită atunci sau nu) prin micul roman de frazare márqueziană „Ciuma boilor”, tipărit în propria editură, unde va apărea, în 2006, și „Diavolul, aproapele nostru”, autorul se orientează, pentru cel care ar fi să încheie ciclul, către reînviata (dar, până una-alta, nu de vechea anvergură) editură bucureșteană Minerva.

„Umbra Marelui Protector” (2008) este însă un roman care poate fi citit (ca și celelalte) independent. Ceea ce l-ar face, totuși, parte dintr-un ciclu (a cărui idee a apărut, am impresia, pe parcurs) este caracterul său critic la adresa unei Românii într-o nebuloasă tranziție și într-o echivocă degringoladă, o țară devenită Logofania, locuită de trăncănitori leneși și lipsiți de orice proiect existențial autentic. O țară a confuziei generalizate. În plus, după ce primul roman valorifica un ritual mai curând păgân, în al doilea și în cel apărut anul acesta autorul plasează în mediul românesc contemporan celebrul mit faustic, care însă nu mai funcționează, pentru că logofanii, spre deosebire de Faust, nu-și mai doresc nimic (sau nu știu ce-și doresc), deși Diavolul le oferă totul pe gratis. Un diavol sui-generis, care trăiește o dramă a lipsei de receptivitate a posibililor săi discipoli. Măcar acesta pare a fi înțelesul, în textele inevitabil ambiguizate (dar suferind și de o ușoară obnubilare a sensurilor) ale lui Daniel Drăgan.


UN FRAGMENT din romanul „Umbra Marelui protector” a fost tipărit în numărul 2 (2007) al Caietelor „Litere” („30 de prozatori dâmbovițeni”), autorul indicând ca titlu al acestuia „Iubirea mea romantică”. Este acela, probabil, episodul cheie al cărții, care se vădea a fi una a aspirației erotice sau, pur și simplu, a fascinației femeii și iubirii ideale. Ceea ce romanul pare a fi, cel puțin într-o latură a sa.

Personajul central ( celelalte fiind, aproape toate, episodice) este Matei Filipescu, tânăr și obscur inginer la o la fel de obscură fabrică dintr-un la fel de obscur orășel. Este un dezabuzat care trăiește sau, mai bine, suportă relația cu o frumoasă femeie (Laura) care-l agasează cu grija ei, căutând să-i pună ordine în viață, convinsă că el are o irepresibilă nevoie de ea. E o iubire redusă (de către bărbat) la relația sexuală, devenită, treptat, și aceasta o povară. Matei Filipescu este un individ asocial, plictisit de ceea ce face la slujbă, de imaginea unei lumi care se consumă într-o nesfârșită flecăreală, o logoree interminabilă, lume a cărei emblemă este cârciuma lui Werestoy (care apare și în primele două romane), unde „logofanii” beau o licoare specială numită cocârț (un fel de votcă de gumari albaștri, cum se exprima cândva Mircea Dinescu, sau genocid, cum îi spun batjocoritor chiar cei care-o consumă prin puzderia de cârciumi din România, care e Logofania autorului nostru); beau și flecăresc la nesfârșit pe toate acele teme cunoscute din presă, de la radio și de la televiziune și, în genere, din toate împrejurările ce reunesc doi români. Romanul are, așadar, într-o latură a sa, un aspect satiric la adresa stării de lucruri dintr-o Românie aflată la Porțile Orientului, unde „le tout est pris à la legère”. Din acest punct de vedere personajul masculin este ușor supralicitat, căci mediocrul inginer (spre deosebire de un Ștefan Gheorghidiu, personajul camilpetrescian) n-ar avea îndreptățirea unor judecăți așa de severe asupra celor din jur și a lumii în care trăiește, dacă ținem cont de faptul că, dincolo de o oarecare distanțare cu ceva dintr-o mai curând nemotivată greață existențialistă, nu dovedește prin nimic că ar fi mai mult decât ceea ce disprețuiește.

Citind romanul, capeți treptat senzația că autorul îi transferă personajului prea multe din propriile sale obsesii de jurnalist și de scriitor, astfel că-l ascultăm criticând nu doar starea generală de lucruri și nu doar mediocritatea logofanilor, dar exprimând opinii despre caracterul futil al presei, despre moara de vorbe în vânt a televiziunilor, despre literatură, ba chiar reflectând, în timp ce ascultă povestirile unui alt personaj (Jojo, pe care-l cunoscuse cu mai mult timp în urmă, ajuns după 1990 un fel de cerșetor, spre a se îmbogăți în 2000, anul în care se petrece acțiunea romanului, printr-o moștenire obținută în urma unei lupte asidue) despre virtuțile ficțiunii – reflecție pe care autorul o așează și pe copertă.


Dincolo de asemenea observații, trebuie subliniată fluența narativă. Romanul are ritm, iar Daniel Drăgan este un excelent povestitor. Există, de asemenea, un joc al perspectivelor, sugestiv, datorat alternării capitolelor în care personajul narează la persoana întâi cu cele în care este utilizată persoana a treia, auctorială. Dar efectul cel mai important este insertul fantastic sau fabulos, legat de misteriosul Marcel, personajul cu lavalieră care apare sau dispare la fel de inexplicabil în diverse momente și locuri, cu ceva din felul de a fi al lui Wholand din „Maestrul și Margareta” de Bulgakov, observator al „dinamicii dorințelor omenești” care se angajează să ajute la îndeplinirea lor fără vreo obligație din partea celor care acceptă sprijinul. Iar Matei Filipescu, obscurul inginer agasat de slujba oarecare, de mediul în care trăiește, de camera dereticată, ca și viața sa, de către Laura, de mizeria care-l copleșelte după despărțire, devine obiectul atenției acestui individ, care se declară, la un moment dat, doar un agent al Marelui Protector, preocupat de fericirea oamenilor.

Rămâne totuși neclar (și din punct de vedere romanesc privind lucrurile) din ce pricină acest ins cu totul lipsit de merite, incapabil să-și asume condiția ori să se revolte decis împotriva ei, așadar fără nimic dintr-un Faust autentic (sau dintr-un Maestru) devine ținta Diavolului, care pare a nu-i cere nimic în schimbul fericirii promise.

CEEA CE ar putea justifica starea sufletească, atitudinea disprețuitoare, ca și severitatea cu care judecă tot ceea ce se află în jurul său (insistența Laurei, asediul sentimental grijuliu dar tenace al Marcelei, secretara directorului de la întreprinderea unde lucrează, flecăreala logofanilor, duplicitatea colegilor, lipsa de orizont a societății, mediocritatea tinerei generații) poate fi aspirația către idealul erotic. Ea nu se clarifică mental, ci la modul mai curând fantasmatic.

Episodul cheie (oferit, nu întâmplător, caietelor „Litere”) este cel al întâlnirii cu o fascinantă necunoscută pe o pârtie de schi, urmată de o devoratoare noapte de dragoste, o iluzie spulberată dimineața, printr-o cerere de bani din partea femeii, care unor comentatori le-a părut a fi o prostituată, ceea ce ar evidenția, o dată în plus, degringolada personajului, deriva lui existențială al cărei motiv este, totuși, greu de explicat. Pentru că, dincolo de dezamăgirea provocată de atitudinea ultimă a femeii al cărei nume nici nu-l cunoaște, pentru Matei ea devine o fantasmă erotică, o obsesie. Dacă avem în vedere registrul fantastic, am putea spune că scena de dragoste nici n-a avut loc, ea nu e decât o mistificație a Diavolului care poartă numele de Marcel și vrea să-l lămurească pe îndrăgostit că, în realitate, femeia pe care o visezi nu există.

Pe de altă parte, aflăm în text o a doua scenă cheie: cea a jocului (de vagă inspirație cărtăresciană) din copilărie, cu puțurile de sondă părăsite, în adâncul cărora băieții credeau că se află zeii negri, care-ți îndeplinesc orice dorință. Micul Matei devenise, în joacă, posesorul celui mai adânc dintre ele, dar speriat de responsabilitatea incumbată, l-a vândut pe un briceag. „Þi-ai vândut zeii”, aude el batjocura din copilărie și i se pare a o descoperi, la un moment dat, și în cuvintele misteriosului Marcel. Vânzarea poate fi, în intenția autorului, un simbol al neputinței de a-și asuma destinul și viața, aspirațiile și locul în lume. De altminteri, personajul își pune o seamă de întrebări asupra sensului existenței sale, fără a fi însă capabil să ajungă la răspunsuri și, mai ales, la opțiuni clare: „Am eu vocație de sfânt? Am eu răbdarea unei purificări desăvârșite? Seducțiile și bucuriile sperate, căutate sau doar promise, șalul portocaliu și bulgării de zăpadă, năluca fericirii de-o clipă să nu mai fulgere prin viața mea niciodată, dispărând odată cu incertitudinile tulburătoare, dar și cu promisiunea care mă îndeamnă să aștept ziua de mâine, s-o aștept și s-o doresc ca pe o îngemănare a dorinței bărbatului cu bucuria femeii, bucurie supremă, indescriptibilă, pe care cu sfială aș îndrăzni s-o numesc iubire, de ce?
Zilele vieții mele au trecut, și eu m-am strecurat printre constrângeri fără să acuz destinul sau părinții, sau guvernul sau vecinii, și nici chiar mie nu mi-am adus acuzații, deși aș fi avut destule motive s-o fac. Am privit înainte. Am căutat cu speranță viitorul. Am sorbit viitorul. M-am hrănit cu el. Și viitorul acesta a fost plin de promisiuni, dar și de cocoloașe indigeste, plin de amărăciuni, dar mi-a dăruit și fulgurații ale stării aceleia de bine pe care oamenii o numesc fericire. Ei o numesc fericire chiar dacă n-au izbutit s-o definească precis. M-aș asemui cu un miner care sapă toată viața în steril, zi și noapte, zi de zi, și numai uneori i se pare că a strălucit în palma lui nestemata. E poate o iluzie. Poate. Dar dacă această iluzie îl ajută să fie și să sape mai departe, el sapă”.

În reflecția de mai sus, care e și un semn al lucidității, totuși fluctuante, a personajului, aflăm sursa dramei sale, care e, înainte de toate, una a inadaptabilității. Tot aici ghicește demonul fisura prin care ar putea pătrunde, oferindu-i fericirea. Problema pare a fi că-i oferă o altă fericire decât cea visată de el și, mai ales, că nu i se precizează cât, cum și cine va plăti pentru ea. Treptat, în romanul acesta care părea marcat de insertul fantastic, începe să se insinueze parabola. Femeia visată reapare, sub chipul unei prostituate, determinându-l pe bărbat să împrumute pentru ea mari sume de bani, pe care este evident că nu va fi în stare să-i restituie niciodată.

Scena semnării pactului trebuie înțeleasă (și, prin aceasta, salvată) în cheie parabolică (dar și ușor – și poate involuntar! – parodică). Marcel, agentul 001 al „Secret Love & Wishes Very Long Term Insurance Unlimited”, înzestrat cu un minicomputer, încearcă să-l convingă pe Matei să semneze, ca odinioară Faust, doar că fără nicio obligație. Omul rezistă însă discursului de o seducătoare oralitate al reprezentantului „Marelui Protector”, înțelegând că acesta i-a luat totul, spre a-i da iluzia că-i oferă totul. Trezit ca din vis, descoperă în mâini poșeta goală a Laurei, plină mai înainte cu banii dăruiți femeii necunoscute. Probabil va schimba locul cu pragmaticul Jojo Krețulescu, boschetarul îmbogățit și de un aparte farmec locvace, care i-o va lua și pe Laura. Dar, până la urmă, refuzând pactul, Matei Filipescu pare, moralmente vorbind, un învingător.


Plin de ritm, fluent și captivant, romanul lui Daniel Drăgan, care poate fi (și chiar trebuie) înțeles și ca o parabolă (inclusiv a lumii de azi, cu tentațiile și amăgirile ei, ceea ce înseamnă că Diavolul se află printre noi, în aparență grijuliu și prevenitor, în realitate versatil și viclean, speculându-ne fisurile sufletești și morale), reconfirmă un prozator de vocație.

TUDOR CRISTEA

* Daniel Drăgan, "Umbra Marelui Protector", Roman, Prefață de Virgil Borcan, Editura Minerva, București, 2008, 272 pag.