Dacă artistul baroc Anthony van Dyck nu ar fi fost pictorul de curte al regelui Carol I Stuart al Angliei, astăzi ar fi un pictor preferat al oricărei femei sau oricărui bărbat ce ar vrea să aibă un portret imortalizat cu fidelitate fotografică. Mimesis-ul aristotelic s-a putut discerne din creația lui Van Dyck, expusă la Academia Regală din Londra, cu ocazia celei de a 400-a aniversări a celui mai mare portretist englez. Van Dyck i-a făcut pe membrii familiei regale din vremea sa să apară mai regali ca niciodată, iar aristocrația engleză mai strălucitoare decât visase cineva vreodată. Dacă admirăm geniul lui Constable sau Turner, care s-au inspirat din Van Dyck, pentru lumea de azi e un mister. Bustul său din Catedrala St Paul, din Londra, amintește cu preponderență de existența pictorului, care, în 1632, cu 30 de ani înaintea incendiului din Londra, a devenit pictorul curții regelui Carol I și a reginei Henrietta Maria. După ce a îmbogățit Anglia cu multe portrete vestite, a murit la Blackfriars, nu departe de Londra.
Van Dyck nu știa, ca pictor de curte cu titlu de cavaler și un salariu consistent, că în doar câțiva ani, monarhia engleză va începe să se clatine, iar portretele sale aveau să fie singura amintire a regalității engleze și a puterii sale. „A fost martorul unor momente istorice, spune Negustorul de Artă Philip Mould, de mare strălucire și tragism. A consemnat ultimii ani ai Curții Stuart, a imortalizat măreția, opulența și speranțele deșarte ale unei specii pe cale de dispariție.” „Aproape toate personajele masculine mor curând după ce au fost pictate de Van Dyck. Parcă ai privi niște fotografii sepia cu școlari englezi de dinaintea primului Război Mondial, știind că majoritatea acelor tineri urmau să plece la moarte peste câțiva ani.” (Tim Marlow, Istoric de Artă). În ciuda haosului provocat de războiul civil, opera lui Van Dyck a supraviețuit, conferind englezilor o imagine și o identitate care au rezitat până în zilele noastre: „El, un străin, a creat tradiția portretului englez. Dar poate că numai un străin îi poate vedea pe englezi așa cum sunt.”(Johnny Yeo, Portretist). Sir Oliver Millar, Former Surveyor of the Quenn’s Pictures: „A inventat modul în care le plăcea englezilor să se vadă.” „Van Dyck a definit «înfățișarea de englez», o imagine fidelă a rafinamentului și a distincției britanice, o imagine fidelă a rafinamentului și a distincției britanice, pe care o regăsești în paginile revistei «Tatler» sau pe chipurile băieților de la școlile de prestigiu de azi.” (Tim Marlow)
În Casa Althorp, Northamptonshire, se pot vedea multe portrete semnate de maeștri ca Lely, Kneller sau Gainsborough. Se spune că toți aceștia și-au deprins meșteșugul de la marele Van Dyck. De altfel, vedetele exponatelor din sala centrală sunt chiar cinci pânze ale lui Van Dyck. Galeria de artă a acestei clădiri e singura parte rămasă neatinsă din vechea casă în stil Tudor, fiind locul ideal de a axpune valoroase opere de artă. Pe laturi, e un caleidoscop de tablouri de o deosebită frumusețe. În capăt, bijuteria colecției, „Război și Pace”(1637), în care apar două personaje strălucitoare: lordul Digby și lordul Russell. Van Dyck a avut calitatea, rară la un pictor străin, de a surprinde specificul englezesc al vestimentației și al pieptănăturilor. Calitate esențială a pânzei este etalată de dramatismul acesteia. Aroganța celor doi bărbați și siguranța lor de sine dau forța tabloului. Poate fi considerat un portret al mândriei virile.
Secretul portretelor de aristocrați ale lui Van Dyck îl constituie reprezentarea pieselor de îmbrăcăminte: un punct de pornire în reinventarea portretului englez. „Van Dyck a stabilit câteva trăsături-cheie, esențiale și în portretistica zilelor noastre. E vorba, mai ales, de atenția acordată vestimentației. A pictat obiectele de îmbrăcăminte ca niciodată până la el. M-am inspirat din Van Dyck în portretul lui Ozwald Boateng, deoarece, pictând un creator de modă, aspectul exterior era esențial pentru caracterul modelului. Trebuia să sugerez energia personajului, nu doar prin expresia acestuia, ci și prin îmbrăcăminte.” (Johnny Yeo, Portretist). „Van Dyck însuși era foarte cochet. Știa să poarte un lanț de aur sau o pălărie cu pene și atrăgea întotdeauna atenția. La el, interesul pentru îmbrăcăminte este ereditar. Un bunic al său avusese o mercerie la Anvers, iar mama lui fusese o vestită dantelăreasă.” (Emilie Gordenker, Istoric de Artă). „Îmi place nespus cum arată țesăturile în pictura sa. E foarte dificil să redai textura hainelor. Privind pictura lui Van Dyck, îți vine să întinzi mâna și să pipăi hainele personajelor.”(Ozwald Boateng, Creator de Modă). Van Dyck a știut să scoată în evidență bogăția țesăturilor, ca și strălucirea bijuteriilor purtate de modele, astfel încât privitorul poate simți textura delicată a dantelei sau luciul satinului.
Nimeni nu a reușit să egaleze măiestria lui Van Dyck în a picta țesăturile, privind fluiditatea șorțurilor și reprezentarea franjurilor în toate detaliile lor. De asemenea, capetele, carnația sunt desăvârșit realizate. Odată, Van Dyck a primit observații din partea regelui Carol I asupra îmbrăcăminții moștenitorului tronului. Regelui nu-i plăcea rochița în care fusese pictat fiul său. De aceea, bietul artist a trebuit să refacă tabloul, potrivit dorințelor regelui, fiul acestuia fiind redat, de această dată, în costum bărbătesc de culoare aurie. Reprezentarea fără egal a obiectelor de îmbrăcăminte l-a condus pe pictor la o performanță remarcabilă: combinarea senzuală a mișcării cu detaliile de îmbrăcăminte, care îi face e englezi să pară voluptoși pentru prima oară. „Pentru a înțelege înnoirea adusă de Van Dyck, trebuie să vezi ce se făcuse pâna la el. Portretele vremii erau greoaie și statice. Dar iată că Van Dyck cu calitățile sale de regizor, urcă pe „scena” portretisticii britanice, însuflețind-o. Oamenii încep să se miște, să gesticuleze. Pânzele transmit o emoție necunoscută până atunci.”( Philip Mould). „La doamnele engleze pictate de Mytens și de Cornelius Johnson costumația e foarte rigidă în complexitatea sa. Van Dyck reține simplitatea elementară a veșmintelor, făcând personajul să se miște cu mai mare ușurință.”( Sir Oliver Millar). Dar această aparentă simplitate a fost o invenție de geniu. Nu numai că Van Dyck a simplificat costumul, dar i-a conferit și o nouă întrebuințare. În loc să acopere modelul, hainele îl dezvăluie și îl pun în valoare. „Tradiția trebuie căutată cu trei, patru secole în urmă, în nudurile de mici dimensiuni păstrate sub cheie și care aveau o ușoară tentă de pornografie. Van Dyck scoate la lumina zilei această senzualitate.”(Tim Marlow)
Dar nu numai pe doamne le-a făcut Van Dyck senzuale. Deși mult mai îmbrăcați, bărbații au eleganță și strălucire. Chiar în armură, un model de-al lui Van Dyck are aer eroic, o forță evidentă, lumina strălucind ca un fulger peste armură. Culoarea satinului de dedesubt parcă te îndeamnă să dai la o parte armura. „Bărbații pictați de el sunt mult mai atrăgători, mai provocatori decât în portretele de până atunci.”(Sir Oliver Millar). Maniera în care Van Dyck a dat strălucire modelelor sale, perpetuând atitudinea demnă din portretistica de până atunci, s-a dovedit atât de izbutită, încât a fost adoptată ca regulă. „Vedem zilnic imagini care ne trimit cu gândul la Van Dyck. Revistele publică fotografii inspirate de portretele sale.” (Johnny Yeo). Orice editor de modă poate recunoaște că modul în care și-a surprins modelele Van Dyck, are ceva din tehnica instantaneelor fotografice, fiind o abordare foarte modernă.
Fotograful de modă Mario Testino procedează asemeni lui Van Dyck, acum 400 de ani, mărturisește editorul de modă Isabella Blow. El are darul de a-și relaxa modelele și dovedește aceeași sensibilitate ca și Van Dyck în modul de a-i înfățișa pe oameni în haine uimitoare, lipsiți de crispare și total accesibili. Mario Testino și Isabella Blow au organizat la Londra o ședință foto cu lordul Freddie Windsor, fiul prințesei Michael de Kent, la finele mileniului doi. Influența lui Van Dyck a marcat întreaga ședință. Dacă în timpul lui Van Dyck personajele purtau în jurul gâtului coliere din pietre prețioase, Freddie trebuia să poarte un colier din sârmă ghimpată, ca replică asupra acestora, iar o motocicletă strălucitoare era menită să accentueze modernitatea. Fiecare creator cu publicul din vremea sa…
Van Dyck și-a flatat modelele, făcându-le să pară mai tulburătoare decât erau. Majoritatea clienților lui Van Dyck erau extrem de satisfăcuți de portretele lui. Era un magician care imortaliza un chip, o siluetă, un gest într-o manieră ce încânta societatea modelelor sale. Maniera lui de a picta haine a fost atât de copiată, încât artistul a fost silit să găsească o soluție mai bună. Într-o scrisoare adresată de lady Sissex fratelui ei, referindu-se la un portret comandat lui Van Dyck, ea zice: „Nu m-ar deranja să fiu pictată cu bijuterii mai mari și mai prețioase decât am eu.” Asta pentru că era interesată să-și etaleze bogăția. Este o dovadă clară că Van Dyck avea obiceiul de a „interpreta” vestimentațiile și podoabele modelelor pe care le picta, cedând poate gustului clientelei. Sunt situații când apar același costum și aceleași bijuterii, copiate de la un portret la altul, ceea ce dă de înțeles că anumite costume nu aparțineau modelelor. În cazul membrilor familiei regale imaginația artistică a lui Van Dyck a mers și mai departe. Nu numai că a făcut uz de toate artificiile legate de costume, dar s-a ocupat și de ambianță. „Copii lui Carol I sunt mici de statură. Cu toate acestea par foarte mari, datorită fundalului cu imaginea miniaturizată a conacului. Numai comparându-l cu uriașul său câine, ne dăm seama că Prințul de Welles e doar u băiețaș.”(Sir Oliver Millar). În viziunea lui Van Dyck, imaginea lui Carol I nu prea corespunde cu realitatea. Un bărbat de 1,60 m nu e tocmai un uriaș. Dar așezat pe cal el poate părea foarte puternic. Pictorul recurge la artificii pentru a da prestanță modelului. Folosește pitici pentru a face o prezență impresionantă din regina Henrietta Maria, care avea circa 1,50 m: „Jeffrey Hudson era un pitic, spune Sir Oliver Millar, dăruit reginei de către ducele de Buckingham. Cu ocazia unei petreceri, piticul și-a făcut apariția dintr-o plăcintă. A intrat apoi în serviciul reginei.” Dar nu era vorba numai de recuzită. Van Dyck intenționa să creeze o nouă viziune asupra monarhiei. În acest scop, a combinat intim măreția și umanitatea, însemnele puterii, cu hainele obișnuite, creând cea mai puternică imagine a regalității de până atunci: „E o diferență enormă între un portret al Elisabetei I și unul al Henriettei Maria realizat de Van Dyck. Portretistul și-a așezat modelul într-o atitudine foarte umană. De asemenea, îmbrăcămintea pare foarte la modă, ca aceea pe care o purta în fiecare zi.” (Emilie Gordenker). „L-a prezentat pe rege ca simbol al ordinii și autorității. Al ordinii, al etichetei, al frumuseții… Asta a pictat Van Dyck, cu formidabilă subtilitate. Portretul reginei în roba de stat e, cu adevărat, măreț. Este imaginea oficială a regelui ca suveran. Pentru prima oară într-un portret oficial regele apare destins. Dar nu ești lăsat să uiți nicio clipă că ai în față un personaj grandios. Acest lucru e valabil și pentru portretul de la Luvru. Mulți au afirmat că este o imagine a autorității regale: până și calul se înclină în fața sa.” (Sir Oliver Millar). Totuși, e vorba de o autoritate nedeclarată, pe care Van Dyck o pune atât de abil în lumină. Oare, fără Van Dyck, Carol I mai era aceeași figură strălucitoare ? Noi credem că nu. Van Dyck l-a portretizat ca pe un conducător puternic, ceea ce n-a fost. Se cunoaște că era un rege arogant, convins că dreptul de a conduce i-a fost conferit de Dumnezeu însuși. „Prezentarea regelui combină toate atributele maiestății, cum se poate vedea în «Trecerea pe sub arcadă». Chipul regelui face obiectul unui portret foarte special.”(Sir Oliver Millar).
Cel mai intim și, totodată, maiestos portret regal este extraordinarul portret triplu, realizat de Van Dyck în 1635. De obicei, este expus la Windsor, în colecția reglă. Portretul frapează prin modernitatea sa. Se poate spune că e ca o poză pentru uzul unui sculptor. Un sculptor care nu a văzut modelul autentic, așa că trebuie să știe exact cum arată, din față, din profil și din semi-profil. Carol I nu-i putea poza lui Bernini, așa că acesta putea fi portretul folosit ca poză. Van Dyck nu era doar un mare maestru, ci și un bun psiholog. El a scrutat sufletul regelui, iar aceasta se poate vedea în portret: „Fie și numai din acest portret, se simte intensitatea relației, în măura în care poți avea o relație de respect reciproc cu un monarh absolut. Mai mult de atât nu se putea apropia.”(Tim Marlow). Pieptănătura, cerceii extrem de senzuali, toate detaliile exprimă adorația, afecțiunea artistului pentru Carol I. Pare puternic și totuși fragil. E relevantă doar privirea melancolică. De la Reformă, englezii erau dornici de reprezentări picturale ale temelor și ieilor religioase. Imaginea lui Carol I, divinul Stuart, permite combinarea necesității arzătoare a expresiei religioase cu un chip secular, pur și divin. „Triplul portret de la 1630 poate fi perceput ca pe un echivalent englezesc al reprezentării lui Hristos.”(Philip Mould).
De la Althorp, tabloul „Război și Pace” a fost mutat la Academia Regală. Mutarea a fost asigurată de o companie specializată, specialiștii purtându-se cu mănuși și propriu și figurativ, tabloul având și o ramă deosebit de fin ornamentată. S-au consultat documentele familiei și s-a constatat că tabloul părăsea pentru prima dată casa. El este de mari dimensiuni, chiar și pentru Van Dyck, care iubea pânzele mari. A rămas un mister metoda lui de a picta la o asemenea scară: „Aș vrea să-l pot întreba: «Cum îți petreci o zi din viață, Sir Anthony ? Cum poți să pictezi aceste portrete uriașe ?» S-a gândit vreodată cineva ce înseamnă să-l pictezi pe rege călare pe cal ? Pânza e înaltă cât casa. Cum faci să pictezi capul regelui ? Tragi pânza în jos, până când porțiunea destinată capului ajunge la nivelul regelui ? Cum procedezi ? Răspunsurile sunt foarte greu de dat. Nu poți să nu te întrebi cum a așezat pe pânză acel portret.”(Sir Oliver Millar).
Familia Pembroke locuiește încă în Casa Wilton din Wiltshire. În ciuda perturbărilor produse de războiul civil, un număr surprinzător de mare de pânze ale lui Van Dyck a rămas în posesia familiei care le-a comandat. „Philip Herbert, Earl of Pembroke and his family”, pictat în 1635, este cel mai mare tablou al lui Van Dyck. Personajele sunt aproape în mărime naturală. Pânza ocupă tot peretele estic al încăperii. Tabloul îl înfățișează pe contele Philip al IV-lea, împreună cu fiii, fiicele, ginerii și nurorile sale. În colțul din stânga, sus, se pot vedea trei heruvimi, care sunt, se spune, copii morți în pruncie. E greu de crezut că acești oameni au trăit acum 300-500 de ani. Dacă încercăm să pătrundem în spatele chipurilor pictate, pentru a înțelege ce îi motiva, cum vorbeau, nu e atât de ușor. Despre contele Philip al IV-lea, personajul central al tabloului, se știe că era cineva cu care familia părea că nu se prea înțelegea. Astfel, se cunoaște că, în timpul războiului civil, a schimbat des taberele, pentru a rămâne de partea câștigătoare, ceea ce i-a adus multe antipatii. Că este un om dubios, o spun chiar ochii săi din tablou… Dar cum e să fii pictat de Van Dyck ? Ca toate modelele sale, membrii familiei Pembrock veneau la studioul său din Blackfriars, pe malul de nord al Tamisei. „A poza pentru Van Dyck presupunea un întreg ritual. Lua adesea masa cu el, iar conversația era foarte plăcută. Regele prețuia compania lui și îl vizita adesea, de aceea a dispus construirea unui ponton la Blackfriars. Suveranul a bătut de multe ori drumul până la pictorul său.”(Sir Oliver Millar). „Van Dyck a stabilit precedentul ca pictorul să decidă care erau persoanele demne de imortalizat pe pânză. Pe atunci era vorba de rege. De câțiva oameni politici și de curteni. Astăzi, pictăm vedete ale muzicii, ale filmului, creatori de modă, sportivi, șefi bucătari etc. Asta reflectă schimbările din sânul societății. Pe vremea lui Van Dyck, numai un pictor sau doi pictau personajele importante ale vremii.”( Johnny Yeo).
E cunoscut faptul că mulți pictori au avut relații cu femeile care le-au pozat. Se simte o tensiune senzuală între pictor și modelul feminin, dar nu numai feminin… Van Dyck era un senzual, totul e scăldat în senxualitate. „Se spune că amanta lui l-ar fi amenințat că îi rupe un geget, din pricină că flirta prea mult cu protectoarele sale. Nu contează dacă povestea e adevărată sau nu. Ea constituie un exemplu asupra relațiilor care se stabilesc între pictor și persoanele pe care le pictează.”( Johnny Yeo). Cea mai intimă și, cu siguranță, cea mai „dezbrăcată” pânză realizată de Van Dyck în Anglia este „Cupidon și Psyche”, din colecția Palatului Kensington. Se crede că Psyche e portretul amantei sale, Margaret Lemon: „E pictată într-o poziție tipică de amantă. Dacă trebuie s-o pictezi pe Psyche, soluția cea mai la îndemână e să-ți pictezi propria amantă.”(Sir Oliver Millar). „E o femeie frumoasă, cu un chip minunat. E un tablou răscolitor. În termenii istoriei artei britanice, este imaginea supremă a erotismului și a senzualității. Este unul dintre cele mai personale tablouri ale sale. Până la un punct, el însuși s-a identificat cu Cupidon.”(Tim Marlow).
În timpul celor opt ani și jumătate petrecuți la Londra, Van Dyck a făcut portretul unui număr de 400 de reprezentanți ai înaltei societăți a secolului al XVII-lea. Însă epuizarea, sănătatea șubredă și dificultățile financiare au sfârșit prin a-l doborî. Chiar el spunea: „Sunt atât de bolnav, încât nu pot lucra cum aș dori. Regret din suflet că nu-l pot servi pe rege.” S-a stins din viață la 9 decembrie 1641, la 42 de ani. Patronul său, Carol I, a fost decapitat opt ani mai târziu. „Arta britanică a pierdut mult prin dispariția lui Van Dyck. E vorba, pe lângă strălucire și senzualitate, de fantezie și capacitatea imaginilor de a genera vise.”(Tim Marlow).
Chiar dacă Van Dyck a depășit patru secole și este cronicarul unei lumi apuse, modernitate și simțul său estetic pot atrage atenția publicului contemporan. Toate elementele  stilul, costumele, oamenii, ramele  contribuie la senzația de măreție. Privitorul de azi admiră costumele minunate și nu e de mirare că încep să se regăsească pe străzile Londrei măreția, eleganța și forța eroilor din pânzele lui Van Dyck.