Tânărul din romanul lui Gheorghe Neagu („Templul iubirii”, Editura VALMAN, 2007), aparent în stare de catalepsie, are scoase din funcțiune doar mecanismele inhibitorii ale eului și supraeului, astfel încât poate pătrunde într-o zonă abisală, acolo unde miturile străvechi, arhetipurile, reminiscențele memoriei colective se îmbină cu poezia. Fragmentele lirice alternează cu cele relatând etapele unei călătorii ințiatice. Regresia temporală se oprește într-o etapă numită Omedania, o cetate ideală, un reper spiritual spre care tânărul, devenit Omedeu, aspiră. Linia ontologică a personajului nu include religiozitatea, ci un fel de politeism precreștin, de tip asiatic, și un comportament ascetic, bazat pe introvertire, lupta cu sine, eliberarea lăuntrică, atingerea nirvanei prin meditație.
Dacă luăm de bună informația că, în ultimele momente ale vieții pământești, eul își recapătă în totalitate memoria și vederea panoramică asupra ontogenezei proprii, putem considera episoadele lirice, care nu au, de altfel, niciun fel de legătură cu discursul narativ despre călătoria inițiatică a lui Omedeu, drept niște flashuri ale memoriei. Tonul este vag sentimental, sentențios, mâhnit, al unui om care suferă și nicidecum al unui filosofard care se amuză producând truisme în serie: „O dată vă spuneam că am murit. A fost de-ajuns un vânt de primăvară, pentru ca moartea mea să nu mai poată fi certitudine. Acum aștept să înfloresc. De câteva zile sunt bolnav de cerul de deasupra vieții mele. Dar azi, când simt că primăvara va sosi, am început să sper în înflorirea trupului meu. Mintea a început să se ridice. În fața mea, doar întinderi nesfârșite. Când voi zări o floare ieșind pe întinderea așteptării, voi dori ca zborul albinelor să ne unească. Până atunci, voi, semenii mei, mulțumiți-vă că nu am murit încă! Că mai sper în venirea primăverii ce-o aștept. Iar dacă voi nu vă puteți bucura, n-am nicio vină. Înflorirea mea va aduce lumină în priviri. Nu vă spun acest lucru doar pentru a vă apropia de sufletul meu. priviți-vă în fața omului înflorit și-mi veți da dreptate” (p. 13). Astfel de mici poeme în proză, structurate sub forma unui monolog adresat, întrerup ritmic traseul inițiatic al prințului Omedeu și au rolul unor pauze de respirație. Totodată, prin frecvență și ritmicitate, ele dilată timpul lecturii, permițând reflecția asupra simbolurilor presărate în fragmentele narative cu care alternează. Vocea naratorială este scindată, interpretând o partitură apollinică și una dionisiacă; patima și meditația, revolta și resemnarea sunt coordonatele unei personalități dizarmonice, care, pornită în căutarea propriei identități, se îndepărtează într-atât de centru, încât uita de scopul căutării și se rătăcește într-un hățiș metafizic.
Daca ignorăm ritualurile de tip masonic la care este supus prințul Omedeu, călătoria lui seamănă, în bună măsură, cu aceea a emirului macedonskian, pornit și el în căutarea idealului. Izgonit fizic din Omedania, prințul trebuie s-o recâștige spiritual. Reperele sunt pur simbolice: apele Iazului, cotul Vâlcelei, Calea Spiritului, Templul Carantinei, Calea Năzuinței Supreme, Unghiul Suprem, Colțul Peștelui etc marchează un traseu ezoteric, ce nu are nimic de-a face cu semantica obișnuită. Obligația tânărului este de a se supune, de a-și perfecționa capacitățile de cunoaștere, de a refuza Calea Vieții, îmbuibarea trupului și adormirea spiritului și de a acționa după reguli prestabilite. Limbajul pe care-l folosește exclude inventivitatea lingvistică și spontaneitatea, fiind o combinație strategică de formule ceremoniale și sentenții ambigue. Sigur este doar mesajul constant pacifist al prințului, educat în spiritul evoluționismului de tip darwinist: „Nu catastrofa, ci continuitatea Universului a dat la iveală omul. Omul este produsul unei legități logice specifice oricărei planete. Nicio planetă nu va putea beneficia de apariția unei viețuitoare identice nouă, atâta vreme cât nu va avea condiții identice. Nu pot să cred că după o catastrofă nucleară, mai este posibil să apară din nou pe pământul distrus, un alt pământ, care să ducă la apariția unor făpturi care să se poată numi oameni. În universul apropiat cunoașterii noastre, zeci și sute de planete se întrec să ne aprindă fantezia. Să nu ne speriem de existența noastră individuală scurtă. Am creat urmași capabili să continue drumul spre suprema revelație. Catastrofa este un spasm trecător acesteia, dar care n-a creat nicio formă de viață. Cataclismele au distrus o parte din speciile existente, lăsând câmp liber evoluției celor scăpate din marea încleștare. Omule atomic, fii bun, răbdător și nu tulbura legea evoluției universale cu catastrofe inutile” (p. 15).
Când ajunge la ultima pagină, cititorul înțelege că a fost martorul unui experiment, că i se cere o schimbare de perspectivă și că tot ce a citit trebuie reevaluat / interpretat; acest truc narativ îl ajută pe Gheorghe Neagu, prozator cu experiență, să spună ceea ce vrea (sau ceea ce trebuie) fără să se teama de consecințe: în definitiv, este vorba despre un delir al unui personaj schizoid care, în momentul scurt de luciditate indus de medicamentație, neputând pune în armonie ceea ce descoperise în zona subliminală cu ceea ce îi oferă supraeul, se prăbușește definitiv în întuneric.