Romanul „Iepurii nu mor” de Ștefan Baștovoi, apărut la ed. Polirom în 2007 (ed. a II-a, revăzută) reușește în mod fericit să surprindă poetic încrucișarea între gândirea și sensibilitatea umană în incipiența ei nereflectată și sistemul ideologic din spațiul comunist totalitar ce influențează și modifică deviant structurile imaginarului.

Totul se desfășoară într-un cadru în care criza este sugerată prin stereotipurile regizate social și activate subliminal, frica și rușinea comandate într-un mod tabuizant, contrastul ce transpare între artificialitatea unor scheme ale utopiei comuniste (spre exemplu, proiecția binelui și răului în clase comandate de mitul revoluției socialiste, sau pendularea între imaginea invulnerabilă, și prin urmare formală, ireală, distantă, a eroului socialist – idolul intangibil – și imaginea naivă, umanizată, prin urmare fragilă și vulnerabilă și implicit intim atractivă a lui Dumnezeu) și naturalețea gândirii asociative caracteristice contemplării poetice a lumii.

Sunt zone de reverie ce evadează din registrul idealizărilor politice, zone ale gândirii și bucuriilor simple, copilărești, sentimentelor genuine și spontaneității ce năpădesc construcțiile gândirii dictate politic și înregimentate ideologic, zone ale fragilității extreme și ale dorinței de conformare marcate de spectrul marginalizării, zone ale contemplării mistice incipiente, zone de ruptură existențială, ale incoerenței sau abisului disperării.

Lui Sașa Vakulovski îi place să aibă timp liber să gândească, în mintea lui conlocuiesc în chip naiv imaginea lui Lenin și imaginea lui Dumnezeu ca focare ale imaginii despre sine și lume. Se îndrăgostește de colega sa Sonia, care nu l-a pârât învățătoarei că avea păduchi. Conștiința sa de o acută sensibilitate receptează treptat, cu toate că nedeslușit, „încăpând” contradicțiile, fracturile unei realități „poleite” însă în care oamenii vorbesc urât, se poartă inconsistent, glisează la „suprafața” realului. Cuprins de un plâns și o sfârșeală inexplicabilă, Sașa ajunge la un moment dat până la gândul sinuciderii.

Emblematică este imaginea scării lungi pe care Dumnezeu o face ca să se suie la cer. „Ce este, așadar, o scară pitorească? O scară care nu este deloc mică, precum ar fi cea de frasin, cu care se culeg merele din copac, ci ar fi o scară mare și groasă, pe care Dumnezeu se suie în cer. Unde cresc asemenea copaci lungi, ca de la noi de acasă până la iaz, din care Dumnezeu își cioplește scara cu toporul? Acești copaci cresc în pădurea pe care a sădit-o Dumnezeu, special ca să-și facă scară. Scara se ridică în picioare și se sprijină în nori și Dumnezeu începe să se suie în cer. În timp ce el ridică scara, pilotul sovietic trece cu avionul prin nori și nu are nevoie de scară, căci nimic nu-i este inaccesibil omului sovietic. Omul sovietic este cel mai bun și luptă pentru pace”.

„Sașa se gândea cât de interesant este când rupi un buchet de brebenei și el se cheamă buchet de brebenei și poți să-l duci mamei acasă, așa cum probabil l-a dus și Lenin pe vremea când era școlar – căci Sașa nu putea să-l vadă pe Lenin decât cu brebenei – și cât de ciudat este când pui mai multe buchete în sac și-l calci cu picioarele, ca să fie plin, și ele nu mai sunt buchete de brebenei, ci un sac de buruiană pentru porc”.

„Se întinse pe spate și se uită la cer. Era un cer albastru, cu mulți nori albi și fierbinți, ca niște miezuri de pâine. Erau atât de aproape și păreau grei. Sașa se gândea că pe un astfel de nor ar putea să stea Dumnezeu fără să cadă, atât de groși erau. După ce se uită mai mult, i se păru chiar că Îl vede aplecat peste ei. Dar în curând totul s-a destrămat și începu să semene cu altceva. Nici n-avea cum să fie Dumnezeu acolo. Se sătură și se ridică să plece. Își traase pantalonii și ridică sacul, dar tot atunci văzu pe sub braț o bucată de cer. I se păru atât de ciudat să te uiți la cer pe sub braț, încât mai încercă o dată. N-a mai văzut niciodată un asemenea cer. Norii parcă mergeau mai repede și parcă nu mai erau sus, ci jos. Desfăcu picioarele și se aplecă să privească și-așa. Văzu o apă care clocotea sub el. Se trânti la pământ și se apucă cu mâinile de iarbă. Era atât de înfiorătoare apa aceea, clocotind acolo sub el. Ce frică i-a fost să nu cadă. Atât de strașnică era apa aceea. Se mai aplecă și mai încercă o dată și-o văzu iarăși. Se trânti pe burtă și stătu așa. Era atât de bine că stă aici pe pământ, că n-a căzut și a rămas pe dealul unde creștea iarbă pentru perii”.

„E frumos? Vasea? Sonia? E frumos să strige toată școala la voi «rușine»? Copii, încă o dată: Ru-și-ne! Ru-și-ne! RU! ȘI! NE!”

„Ce nume interesant, Sonia. Ce frumos mirosea de la ea a parfum de lăcrămioare în sticluță rotundă și lungă cu crestături, ca un păpușoi mic de sticlă. De ce nu l-a pârât ea pe Sașa atunci când i-a găsit păduchii, de ce nu l-a spus Nadejdei Petrovna? Sașa ar fi vrut să aibă și ea păduchi și el să nu spună la nimeni. Să știe numai ei amândoi. Dar să nu spună la nimeni”.

„Lui, când îi este rușine, parcă nu se poate mișca. Ar putea sta așa o zi întreagă, fără să se uite la nimeni. Sașa ar fi vrut să se ducă la ea și să-i spună că nu trebuie să-i fie rușine de el, căci el nu va spune nimănui. Dar lui Sașa îi era rușine să spună. Îi plăcea numai să se gândească la asta. era un gând foarte plăcut. Și când stătea pe sacul cu brebenei, tot la asta se gândea”.
„Sașa se săturase de toată viața asta a lor. Nu mai răbda să i se spună vorbe urâte. Se săturase și de școala lor. mai bine s-ar fi dus la altă școală. Dar n-avea unde, căci toți copiii din satul lui învățau la școala asta și trebuia să facă și el la fel. De fapt, nu erau chiar așa de mulți copii, dacă încăpeau toți în autobuzul ăsta galben și mai și rămâneau locuri libere”.

„Tata i-a zis că pe Lenin n-are voie să-l deseneze nimeni, numai pictorii mari, dacă li se dă voie. pe ceilalți îi bagă-n pușcărie dacă nu seamănă. El are mustață frumoasă și ochii blânzi, nu răsucită, ca a baronului Münchhausen. Numai un prost putea să-l mâzgălească pe Lenin. Lenin era atât de bun, a făcut Revoluția și îi ajuta pe copii”.
„Sașa simți că începe să plângă și lopata se face tot mai grea și nu mai poate s-o lovească, pentru că-i vine să se așeze și să se țină cu mâinile dee piept. Era lumină și niște găini ciupeau iarba. Sașa sări pe fereastră și se duse plângând în grădină. Se așeză sub o tufă de sânger, dincolo de gard. lângă râpă. Se gândea că după aceea toată lumea l-ar ierta, dar n-o să-l mai găsească. Pentru că el o să se ducă undeva foarte departe în pădure și o să se omoare. Și n-o să-l mai găsească nimeni. Pentru că el n-o să mai poată veni înapoi”.

Nikolai Arsenievici caută libertatea în pădure, acolo unde meșterește cea mai lungă scară din lume și sapă o groapă pentru iepuroaicele sale, de care să știe numai el și în care să le ducă de mâncare fără a mai fi nevoie să le închidă. De asemeni, își caută un loc unde să se ascundă de bomba atomică, o groapă acoperită cu bârne, pământ și frunze uscate unde să nu-l găsească nimeni. Scara lui Nikolai o găsește Sașa, care îl pândește pe Dumnezeu să vină să se suie la cer. Neaflându-L, gândește că poate lui Dumnezeu îi place aici și va rămâne până la iarnă, când va trebui să plece din cauza vremii rele. Între timp, scara se va umple de mușchi și va putrezi, iar Sașa își spune că Dumnezeu va trebui să-și facă altă scară.

Vladimir Ilici e măcinat de dorința cu orice preț de a pune ordine în lume, de a elimina contradicțiile inerente naturii umane prin înstăpânirea absolută a rațiunii.

„– Ei, Gherasim Makarovici... sincer să fiu, nici eu nu știu ce să înțeleg din natura umană. Este plină de contradicții, dragă Gherasim Makarovici, atâtea porniri contrarii și nemotivate! da, makarîci, anume nemotivate, asta vreau să știți, natura umană este un ghem de porniri nemotivate! Cum să le înțelegi, Makarîci, dacă sunt nemotivate? Înțelegeți ce vreau să zic? Adică cum să înțelegi ceva care nu are motiv, n-are rațiune, înțelegeți, Makarîci? Or cum să înțelegi ceva care n-are rațiune? Este un nonsens, Makarîci! De aceea trebuie să aducem totul la rațiune. Să fie totul rațiune, makarîci! Atunci vom înțelege și natura umană.
– Vedeți, Vladimir Ilici, de asta am zis și eu că nu înțeleg toată natura. Se vede că n-are rațiune, cum ziceți dumneavoastră. Dar, uite, brebeneii, Vladimir Ilici, parcă au ceva rațiune. Pe brebenei eu îi înțeleg. Dar câteodată nu au rațiune. Și totuși îi iubesc pe brebenei. Dar nu numai pe brebenei, Vladimir Ilici, chiar și copacii, uite, ulmul acesta... și iarba, Vladimir Ilici... Știți, câteodată înțeleg și iarba.
– Totuși, e plin de contradicții, Makarîci. Este nevoie de rațiune ca să facem ordine”.

Edmundîci nu posedă sensul cuvintelor, rezistă educării școlare, asociațiile sale stranii și incoerente seamănă cu un delir poetic – nebunia ca evadare dintr-un univers concentraționar într-altul imaginar, incontrolabil.

„Iepurele nu poate să moară! Poate să se deghizeze, dar de murit nu moare! Iepurele poate să stea pe jos, să facă viermi și să adune muște! Dar iepurele nu moare niciodată!”.

Sophie este „mică și frumoasă”, apărând mereu purtată pe umeri de tatăl ei în lanul de grâu, ce sugerează imaginea primordială a purității ce se naște la atingerea dintre pământ și cer, dintre iubirea pământească și cea dumnezeiască.

„Câmpul era galben-portocaliu și era tot timpul zi, și era soare. Căci Sophie era mică și obosea mergând, adormind totdeauna înainte de asfințit. Se trezea când soarele se vedea pe jumătate din florile galbene și portocalii, care erau umede și respirau un abur răcoros. Tatăl ei o ducea pe umeri și ea dormea, încolăcindu-i capul cu mâinile ei mici, slobozind un șuierat plăcut. Numai tatăl Sophiei vedea noaptea, ea n-o vedea. Ea își legăna sandalele micuțe pe pieptul lui când soarele se vedea pe jumătate, ca o pâine tăiată, și putea să și le vadă, căci acum era mare”.

„Mergeau amândoi prin câmpul cel galben, fără să se gândească decât la cerul care, fiind atât de aproape, se atingea de pământ, la doar câțiva pași înaintea lor, aținându-le calea, ca un perete”. „Un soare verde s-a lăsat peste Sophie, luminând casele din jur. Un soare digital și pervers, cu umezeală, deschidea ușile vecinilor și pătrundea cu unghiile într-un buzunar adânc. Un ban ieșit din uz, o rublă mare de fier uitată acolo și devalorizată odată cu căderea Uniunii Sovietice”.

Nadejda Petrovna este învățătoarea care îi pedepsește dar îi și laudă pe copii, le vorbește urât și-i pedepsește dar îi și protejează, îi umilește dar îi și reabilitează, totodată păzitoare a ordinii și formatoare în sens comunist a copiilor.

Alexandr Timofeevici, șef al gospodăriei colective și paznic, este demis din funcție nu pentru că a furat ci pentru că nu a știut să fure și a fost surprins de cel care voia să-i ia locul. Cum toți fură, în sat e valabilă regula nescrisă: „mai înainte trebuie să știi să furi și apoi să furi!”. „Toată lumea mergea să fure în podiș. Pe lângă drumurile cunoscute erau altele, o mulțime, și-aproape fiecare om avea un astfel de drum”.

Acestea sunt câteva dintre personajele ce conturează o atmosferă ieșind cu dezinvoltură din „penelul” sigur al lui Ștefan Baștovoi.

Autorul nu explicitează cauzele crizei, lasă înaintea noastră în mod fin să se deceleze falsificările ideologice din însăși curgerea faptelor. În acest fel, personajele însele nu apar creionate pe tipologii ferme, ci schițate în indefinitul lor profund uman, brăzdate de contradicțiile și contrastele pe care le poartă în acțiunile și gândurile lor.

Gândirea de suprafață cu schemele ei idealizate pare o pojghiță subțire de gheață care se rupe pe alocuri lăsând mintea să întrevadă și să plonjeze în gândirea de substrat, necontrolabilă ideologic, în câmpul unor viziuni-epifanii livrate prin expresii poetice remarcabile.

Timpul și spațiul subiectiv suportă cele mai surprinzătoare „operații estetice”, devenind avanposturi în câmpul cărora se „repliază” mintea și simțirea, în așteptarea unor salturi existențiale. Superficialitatea și forța corozivă a minciunii amortizată de ludic nu atinge fondul ființial însă este omniprezentă ca un element ce se interpune între minte și conștiința profundă, dublând-o pe aceasta din urmă cu un „supraeu” modelat pe tiparul idolului social, în numele mitului fondator comunist.

Acestea fiind date, „ieșirile-extazele spontane ale chipului” din masca imobilă, totodată prestigios motivantă și angoasantă, a ideologiei sunt cu atât mai bine reliefate. Se resimte implicit tensiunea între mască și chip, între adecvarea la ideologie și căutarea genuină a sensului adânc al lumii ce întâmpină privirea și germinează în ea, contradicția născută de încercarea efectuată în registru naiv de a le combina. Răul nu poate pătrunde în profunzime, abisul lui stă tocmai în golirea de conținut, în aplatizare și obturarea accesului la profunzime.

„Eclipsa sensului” este însă parțială, lasă la vedere „aura” chipului, nu poate escamota fiorul dragostei și mișcarea conștiinței ce se declanșează spontan și variat, creând grade de libertate. Firul narativ este alcătuit din mai multe planuri sau traseee încrucișate, la răscrucile cărora autorul plasează imagini-forță, parabole emblematice cu forță sugestivă de profunzime.

Romanul se citește pe nerăsuflate, având o textură bine legată, care coagulează detalii de finețe și o densitate poetică remarcabilă. Este „un roman din care vrei să citezi, vrei să citezi tot”, după cum spune Mihai Vakulovski.

Remarcându-se prin stilul penetrant și degajat, prin fluiditatea creată de „raportul” dintre formă și fond, precum și echilibrul fericit dintre narativ și poetic ce imprimă ritmul lecturii, romanul „Iepurii nu mor” poate fi socotit un punct de referință în literatura românească actuală.