Al treilea volum de sonete al lui Adrian Munteanu, „Paingul orb” este o scriere de o remarcabilă polifonie. Limbajul stihial apare ca un maelstrom, vârtej spectral în care punctul fix, epicentrul abisal e limita în care converg debordant toate vocile singulare luate pe sus, mânate irezistibil.

Cuvântul nu e dirijat de idee, ci este un eveniment în care se fac auzite mai multe ecouri, ecourile străzii întretăiate cu ecourile gândurilor și memoriilor, zbuciumului propriu sensibilității poetului.

Unele dintre ele sună reductiv, disonant, respingător, angoasant, terifiant, coșmaresc, altele au reverberații proiective, de visare, compasiune, suavitate, nostalgie și chiar contemplare.

Se regăsesc reflexe ale vocilor lui don Quijote în lupta cu moara himerelor, Hamlet, Villon, Rimbaud, figurilor lui Bosch, ritmului fugii Bulgakoviene și insinuat într-un mod indirect dar constant central, profilul lui Iov cu orizontul hristic al interogației sale.

În "Paingul orb" se conturează o "teologie a darului" câștigată în încleștarea traversării străzii, cotidianului ca gheto existențial, ca un "no man’s land".

Limbajul e invadat de subliminalul polimorf creându-se o tensiune fantastică, pe fondul căreia conștiința își poartă profilul netrivial, cu trăsături hamletice.

Conjugarea picturalului, sonorului și gestualului amplifică baso-relieful stării de încleștare, de priză la o realitate care totuși scapă, alunecă în pliurile unei conflictualități care nu poate fi înfruntată decât cu suferința pură, suferința ca strigăt al iubirii negate, răstignite, cum spunea pr. Ghelasie.

Este interesant că polifonia este generalizată la nivelul gestualității care o dublează și circumscrie, întărește contururile inscripției poetice în liniile sale de forță.

Trecut la limită de o experiență în sens larg apocaliptică, cuvântul, dacă se poate spune așa, o ia înaintea ideii, eliberând subliminalul cu producțiile himerice, mobilurile și resorturile reacționale care îl populează... aceasta fără sa părăsească realul imediat ci dublându-l.

Compasiunea este amplificată de neputința extremă, minată și străpunsă de spinii revoltei, atenuate de o luciditate a oboselii: poetul este „prea ostenit de-un țipăt în pustiu”.

Tocmai în acest punct de o maximă fragilitate conștiința se aureolează de o nostalgie a chipului divin, o tânjire după puritate și odihnă în har, în sensul în care spune un sfânt: „dă sânge și ia duh”.

Adrian realizează acest lucru în opera de artă, că pentru a avea duh, poezia trebuie să sângereze. Periferia, circumferința, devine paradoxalul loc de centralizare a experienței, omul apărând ca o ființă a limitei.

Vocea desfrânatelor, a săracului rupt între grijă, neputință, gestul aurolacului, cinismul luptei oarbe, al lovirii și disprețului ca formă de subzistență ireflectată, înstrăinarea și incomunicabilitatea într-un labirint in care omul și-a rătăcit chipul, lupta cu nonsensul și moartea, cu indiferența și cinismul, spectrul macabrului și fantasmaticului creează un joc amețitor de aparențe himerice. Acesta este materializat în limbajul extrem de viu și rezonant, polimorf.

Teama, furia, patima pe de o parte, dorul, compasiunea, nostalgia purității pe de alta se învecinează astfel până la o dureroasă conștiință a limitelor, din care poate să apară infinit valorizat acel „inel de taină aurit și pur” ce aureolează această neprețuită conștiință: „în tâmpla serii fără de contur/ taci din cadranul clipei curge sânge/ inel de taină aurit și pur”

Astfel, limita existențială e o chingă care intră în carnea limbajului; dar odată cu această pătrundere limbajul sângerează și se umple de spiritul viu al poetului în oglindirile-reflectările care incorporează vocile lumii din jur în desfășurările circumstanțiale multiple.

Limita care „strânge” este totodată locul de inserție spirituală a dramei lumii în trupul experienței: „cu cât încerc să ies de sub strânsură, cu-atât se cască rana mai ușor”.