Icoana Sf. Ap. Petru și Pavel, Sfânta Mănăstire Caracalu




În vremea noastră atât de zbuciumată tema sfinților și sfințeniei este paradoxal mai actuală decât oricând. Spun unii Părinți că tocmai în astfel de vremuri zbuciumate și pline de confuzii „apele se separă”.

Conștiința iubitorului de Dumnezeu, chiar atunci când descoperă neputințele proprii, însetează din adâncul ființei după sfințenia divină. Însăși această însetare, privirea cu umilință și dorire spre sfințenie este o tainică pregustare a ei.

Este foarte important ca în căutarea sfințeniei să avem acea stare de deschidere prin credință primitoare a harului lui Dumnezeu. Să vrem și să cerem prin rugăciune ajutorul lui Dumnezeu spre a ne conștientiza păcatele și a primi izbăvirea de ele: „Izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică” (Rom. 6, 22).

Mulți oameni inteligenți răspund negativ chemării la sfințenie datorită unei ignorări sau neglijări a importanței trupului, altarul liturghisirii duhovnicești.

Sfântul Apostol Pavel scrie: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Rom. 12, 1-2).

Urcușul pe calea sfințeniei nu este un progres individualist, ci o împreună-zidire în Trupul lui Hristos, Izvorul sfințeniei. „Să urmărim cele ale păcii și ale zidirii unuia de către altul” (Rom. 14, 19), ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel, și în acest fel „să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1).

Nădejdea la care Dumnezeu ne-a chemat este „bogăția slavei moștenirii Lui, în cei sfinți” (Efes., 1, 18). Creștinii sunt „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Hristos” (Efes. 2, 18-20).

Sfințenia este starea de părtășie la harul Duhului Sfânt ca fii ai lui Dumnezeu: „Pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, Părinte!” (Gal., 4, 6). În Tainele Bisericii Dumnezeu ne izvorăște harul curățitor, tămăduitor și sfințitor. Sfântul Pavel ne spune: „Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4, 30).

În Apocalipsă ni se vorbește despre „răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (Apoc., 14, 12). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă spre o atitudine mulțumitoare față de Dumnezeu în toate încercările primite ca dar al iconomiei divine: „Mulțumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină“ (Col. 1, 12).

El ne amintește că o condiție a părtășiei la sfințenie este nevoința despătimirii: „desfrâu și orice necurăție și lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinților” (Efes., 5, 3). Odată cu spargerea zidului despărțitor al păcatelor avem nevoie de virtuțile ce atrag sfințenia lui Dumnezeu: „Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare...“ (Col., 3, 12). Sfințenia nu este un ideal abstract, o țintă intangibilă, ci este părtășia la chemarea cerească ce ni se adresează (Evr. 3, 1).

Dumnezeu nu ne cere ceea ce nu putem împlini. El ne spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44; 20, 7; I Pt., 1, 16). E adevărat că nu putem să ne sfințim prin propriile noastre puteri, ci ca părtășie la sfințenia lui Dumnezeu prin darul și harul Lui.

Este nevoie de o întâmpinare din partea omului a inițiativei divine: „Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi. Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor, și sfințiți-vă inimile, voi cei îndoielnici“ (Iacov, 8).

Cei care răspund chemării la sfințenie își asumă, arată Sf. Apostol Petru, vocația mărturisitoare: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Pt. 3, 15).

Sfințenia este modelarea omului în asemănare cu Hristos: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții” (I Pt., 1, 15), ca mădular al Trupului Lui: „ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes. 4, 11-13, 15).

Gestul fundamental al orientării spre sfințenie ce se cere mereu reînnoit este nevoința renunțării la păcate și căutarea smereniei care este mediul cel mai bun al dăruirii și iubirii duhovnicești. În Apocalipsă ni se vorbește cum „fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apoc., 8, 3-4).

Plinătatea Revelației a fost dată sfinților, care au trăit plinătatea împărtășirii dumnezeiești: „Iubiților, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obște, simțit-am nevoie să vă scriu și să vă îndemn ca să luptați pentru credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda, 1, 3).

Cei ce se deschid lucrării sfințitoare a Duhului Sfânt se fac icoane vii ale iubirii lui Dumnezeu în Hristos, spre mărturie tuturor oamenilor: „Voi sfinți numele Meu cel mare care a fost necinstit la neamurile printre care l-ați necinstit voi, și vor ști neamurile că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când Mă voi sfinți în voi, înaintea ochilor lor” (Iezechiel 36, 23).

Apostolul Petru ne arată cum în sfinți e lucrător Cuvântul lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt: „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II Pt., 1, 21).

Însă mărturisirea prin viață și cuvânt a credinței sfinților este a tuturor creștinilor: „De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare (…) Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire” (I Tesal., 4, 3, 7).

Avem nevoie astăzi mai mult ca oricând să ne amintim că viața este o trecere spre întâlnirea "mai adevărată" cu Dumnezeu din hotarul veșniciei, și avem trebuință de o pregătire duhovnicească, după cum spune Apostolul Pavel: „spre întărirea inimilor voastre, ca să fiți fără de prihană întru sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, cu toți sfinții Săi” (I Tesal. 3, 13).

Este momentul „când va veni să se preamărească întru sfinții Săi și să fie privit cu uimire de către toți cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea” (II Tesal. 1, 10).